Mersul Vremurilor

Semnificaţii ale intrării în UE pentru biserică şi societate

Incepând cu 1 Ianuarie 2007, visul celor mai mulţi dintre români – în special al celor interesaţi – legat de integrarea ţării noastre în Uniunea Europeană, a devenit realitate. Pregătită din vreme cu minuţiozitate – umbrită suficient de efortul nevoalat şi zgomotos al unor partide de a confisca meritul integrării şi de unele conflicte politice interne – campania lansată pe plan naţional de a sublinia marile avantaje ale integrării, a dat roade: o bucurie generalizată ocazionată de integrarea ţării noastre în UE. Nici dezamăgirea „cultivată” cu sârg de promisiunile neonorate ale politicienilor pentru un trai mai bun pe plan intern, nici temerile unor analişti mai mult sau mai puţin cunoscuţi şi nici observaţiile făcute de alţii privind impactul integrării asupra valorilor unor ţări fost comuniste, ajunse înaintea noastră în „raiul european”, nu au micşorat bucuria şi nu au diminuat speranţele pentru o viaţă împlinită la cei mai mulţi dintre noi. La peste un an de la momentul de sărbătoare al integrării, ce am putea spune despre avantajele şi, respectiv, dezavantajele statutului de ţară membră a UE?

Răspunsul este şi complex şi dificil de dat. În primul rând, pentru că diferă sistemul de referinţă faţă de care analizăm întrebarea. Apoi pentru că intervine factorul subiectiv: fiecare din noi, având seturi de valori pentru viaţă diferite, resimţim diferit contactul cu realitatea integrării. Şi nu în ultimul rând, pentru că efectele pozitive şi negative se „amestecă” atât de uşor, încât este destul de greu să le observi impactul. Atunci ce este de făcut?

Personal, propun o considerare serioasă a pericolelor şi capcanelor care se întrevăd odată cu integrarea ţării noastre în UE, fie şi pentru că răul infiltrat, sau care bate la uşă, poate distruge în timp, tot binele dorit. Totodată anticiparea corectă a acestor pericole ne va ajuta să găsim şi antidotul pentru contracararea lor.

Integrarea în UE accentuează şi aduce o serie de avantaje care ne pot face viaţa mai uşoară şi mai plăcută, toate cultivate sub umbrela consolidării democraţiei: drepturile omului, votul universal şi liber, libertate individuală garantată, respectul faţă de proprietate, posibilitatea ca fiecare să aibă acces la bunurile vieţii, participarea tuturor la dezbaterea politică pe diferite nivele, garanţia securităţii, libera circulaţie în spaţiul european, ridicarea standardelor legislative la nivelul european, recunoaşterea dreptului la muncă în oricare din ţările Europei, acces aproape nelimitat la informaţii de interes general şi specific şi multe altele.

Odată cu ele, însă, se implementează şi un sistem de valori care este în contradicţie cu sistemul de valori biblice, creştine, dinamitând prin aceasta baza moralităţii vieţii sociale, fundamentele etice şi spirituale ale vieţii umane, depărtându-ne progresiv de Dumnezeu.

Menţionez câteva dintre ele:

• Secularizarea. Trăim într-o societate puternic secularizată şi suntem invitaţi să ne asimilăm ei. Modul de viaţă la care ne invită Comunitatea Europeană se fundamentează pe o concepţie materialistă şi autonomă despre lume, adică a unei lumi fără Dumnezeu care-şi are centrul de gravitate în ea însăşi. O lume autonomă, cu o cultură autonomă, care nu mai are în centrul ei pe Dumnezeu, ci omul. O civilizaţie europeană bazată pe o legislaţie cu un pronunţat caracter antropocentric (centrat pe om) ce nu manifestă nici un interes pentru viaţa spirituală a omului, pentru sufletul lui, pentru mântuirea lui. Amintiţi-vă doar că noua Constitutie a Comunitatii Europene a evitat să insereze, măcar simbolic, numele lui Dumnezeu sau alte referinţe la moştenirea creştină a bătrânului continent. De aceea cultura Noii Europe face cu greu loc religiei ca parte a vieţii comunitare. De aici, observăm cum încet, dar sigur, îşi face loc un sistem de valori lumesc cu caracteristici distructive pentru viaţă şi societate. Menţionăm doar una: promovarea unei gândiri libere de orice constrângere exterioară, care nu se pleacă înaintea altei realităţi decât aceea a experienţelor, dependenţa de divin fiind exclusă aproape total. Nici Revelaţia divină, nici tradiţiile creştine de valoare şi nici o dogmă nu au dreptul să se interpună în calea manifestării ei libere. De aceea oamenii cu greu mai pot discerne “aurul de nisip”, lucrurile sfinte şi însemnate de cele trecătoare şi distructive.
• Relativizarea eticii individuale şi comunitare. De aici stilul de viaţă libertin, imoral, fără convenţii şi fără reţineri. Mai peste tot, moralitatea oamenilor, a clericilor şi a liderilor de tot felul scade dramatic şi nimeni nu se mai miră. Aşa cum menţiona cineva, sunt prea multe semne care arată că societatea europeană se înstrainează dramatic de Dumnezeu. Iar unul din semne este încercarea de redefinire a păcatului. Omul nu mai este definit ca păcătos (în sensul călcării legii divine şi întreruperii relaţiei cu Dumnezeu), ci este victima unei boli, deci trebuie înţeles şi tratat. Secularizarea a penetrat la toate nivelurile societatii europene. Un sindrom îngrijorător este lipsa respectului pentru viaţa şi pentru morala creştină. Ţări în care Biserica Protestantă este Biserica majoritară, aprobă eutanasia, iar Parlamentul European impune ţărilor candidate şi integrate acceptarea homosexualităţii. ((Emil Bartoş – „Gândirea baptistă şi spiritul european”, prelegere susţinută la sesiunea de comunicări ştiinţifice a Institutului Teologic Baptist din Bucureşti, aprilie 2003))
• Privatizarea religiei. Cultura Noii Europe face cu greu loc religiei ca parte a vieţii comunitare. Religia este considerată ca o problemă particulară a fiinţei umane, ca o afacere de ordin privat. Dar credinţa creştină niciodată în istoria Bisericii nu a fost considerată sau prezentată ca fiind privată. Întotdeauna a fost şi va rămâne o credinţă personală. O religie se defineşte ca fiind personală şi prin responsabilităţile avute în comunitate, pe când o religie privată se defineşte în termenii izolării şi independenţei. A privatiza creştinismul înseamnă a avea o religie fără Biserică, fără participare în comuniune, fără protecţia spirituală a Bisericii, oricând expus căderii în forme religioase străine vieţii creştine autentice. Nu există viaţă creştină separată de Biserică, definită ca partaşie a tuturor credincioşilor de-a lungul veacurilor. ((Idem)) Oamenii sunt tot mai puţin interesaţi de biserică şi tot mai puţini o frecventează.
• Supremaţia ştiinţei. În sfera publică, cuvântul decisiv nu-l mai are adevărul revelat, ci “ştiinţa” aşa cum este ea percepută de cei mai mulţi, cu concepţia evoluţionistă despre lume şi viaţă ca fiind concepţia determinantă. Religiile sau confesiunile pot avea valoare numai pentru cei care le respectă ca atare, însă pretenţia pentru deţinerea şi proclamarea “adevărului” în sfera publică o are numai “ştiinţa”. Între Evanghelie şi cultură nu există dialog, şi de aici lipsa impactului transformator şi înnoitor al ei (Evangheliei).
• Înstrăinarea individului şi accentuarea egocentrismului. Avem probleme de comunicare în plin veac al comunicării. Accesul tot mai vast la Internet ne deschide larg uşa spre o lume complexă şi aparent nelimitată, dar ne închide uşa spre aproapele noastru. Din spatele computerelor şi din goana vieţii tot mai aglomerate, nu se mai cultivă comuniunea, părtăşia dintre suflete. Oamenii devin parcă tot mai „tehnologizaţi” şi nu mai au resurse să-şi împărtăşească durerile şi bucuriile, cu toate că nevoia aceasta nu poate fi stinsă. De aici, apariţia şi accentuarea unui alt rău: nepăsarea, izolarea, indiferenţa. Trăim deja într-o cultură care cultivă tot mai mult aceste aspecte: izolare şi lipsă de comunicare autentică şi benefică între indivizi, în sânul familiei şi între familii, în comunităţi şi chiar în biserici şi între ele. Migraţia spre alte locuri de muncă, mai bănoase, însoţite de separarea fizică dintre parteneri, dintre părinţi şi copii, accentuează tot mai mult acestea, distrugând nu de puţine ori şi vieţi, şi familii, şi comunităţi.

În faţa acestor capcane şi provocări, şi ale multora nesubliniate, nu ne rămâne decât să ne re-examinăm valorile şi convingerile pe baza cărora vrem să ne trăim viaţa, să ne facem ordine în universul interior ancorându-ne în singura stâncă stabilă, de neclintit, a vieţii – Dumnezeu – şi, în comuniune strânsă cu semenii noştri, cu fraţii de credinţă, să „veghem unii asupra altora ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune; şi cu atât mai mult, cu cât vedem că ziua Domnului se apropie” (Evrei 10:24)