Mersul Vremurilor

Biserica, o fantomă pentru societate?

În discuţiile mele cu un diacon dintr-o biserică evanghelică despre modul în care biserica îşi împlineşte menirea ei, acesta a concluzionat cu smerenie, şi în acelaşi timp plin de teamă, că în bisericile evanghelice avem predici bune, cântări frumoase, fanfare şi coruri mari, tineri înzestraţi cu abilităţi muzicale şi multe alte elemente care fac spectacolul concret, însă deşi le avem pe acestea, viaţa bisericii îşi direcţionează întreaga lucrare spre ineficienţă.

Observaţia făcută de acest frate diacon scoate în evidenţă faptul că multe biserici sunt moarte. Cu alte cuvinte, ceea ce trebuia să fie un exemplu pentru societate s-a transformat într-o fantomă pentru aceasta. Biserica, în gândirea acesteia, a devenit un locaş al fricii şi nu în mod deosebit de Dumnezeu, ci mai degrabă o teamă de oamenii care cârmuiesc biserica locală.

Cine ar avea curajul să afirme în zilele noastre că în bisericile evanghelice româneşti ura şi divorţul sunt ascunse sub preşul bisericii? Cine ar îndrăzni să confrunte scamatorii şi profitorii bisericeşti? Care dintre păstori ar avea curajul să predice de la amvon despre idolii şi corupţia existentă în propria biserică? De unde vor ieşi acele strigăte care se vor împotrivi tradiţionalismului prezent în bisericile româneşti?

Cu cât ne întrebăm mai mult despre viaţa adunării locale, cu atât ne înfricoşăm, sau chiar ne pregătim pentru atac. Dar împotriva cui vom lupta? Înaintea lui Cristos, toţi suntem vinovaţi, deoarece am transformat Biserica Sa într-o fantomă, sperietoare de oameni, alungându-i pe aceştia de la Casa Împăratului Ceresc. Dorinţa de a schimba anumite lucruri, devine o pricină de poticnire pentru cei care se opun explicării şi interacţionării cu Scriptura, cu Biserica, iar mai apoi cu societatea în care am fost aşezaţi să aducem glorie Celui care ne-a adus înaintea Tatălui Ceresc. O astfel de situaţie nu este unică în viaţa Bisericii creştine, deoarece Cristos i-a prezentat lui Ioan în Apocalipsa viaţa de slujire a unei biserici necredincioase.

Sardes, o biserică moartă

Viaţa bisericii din Sardes era devastatoare, iar pentru Ioan acest lucru ar fi fost un rezumat inconfortabil şi greu de înghiţit. Nu este greu de observat faptul că această biserică îşi închipuia că lucrarea ei era satisfăcătoare, iar ceea ce făcea pentru Dumnezeu era plăcut. Totuşi surpriza acestei biserici este că Cristos, Conducătorul ei, declară că este o biserică moartă şi aceasta datorită faptului că s-au îndepărtat de Cuvântul lui Dumnezeu. Versetul trei din Apocalipsa capitolul trei – ne prezintă o îndepărtare progresivă de la standardele şi principiile lui Dumnezeu. În versetul întâi al acestui capitol, Cristos afirmă că este conştient de situaţia bisericii din Sardes. Chiar mai mult, El este conştient şi de faptul că această biserică îşi asuma rolul şi poziţia de biserică vie, în timp ce aceasta era moartă.

Situatia bisericii din Sardes nu este un fenomen unic în Scriptură sau în istoria Bisericii lui Cristos. De fapt, ne întâlnim prea des cu astfel de incidente, care par să ne înfricoşeze, dar care nu au un efect asupra lucrării la care am fost chemaţi.”

Cristos a fost dur cu această biserică, datorită faptului că ea îi aparţinea Lui. Este Biserica pentru care El a murit, dar care nu împlinea lucrarea la care a fost chemată. Mai presus de toate, această biserică trebuia să fie credincioasă Mântuitorului. Condiţia şi soluţia acestei biserici era să se pocăiască, adică să-şi recunoască necredincioşia, iar mai apoi să se reîntoarcă la standardele şi principiile Cuvântului lui Dumnezeu. Astfel dar, bisericiile necredincioase trebuiesc să se întoarcă la Cristos, altfel acestea vor fi ştearse din Cartea Vieţii .

Biserica, o fantomă pentru societate

Biserica creştină este cuprinsă din ce în ce mai mult de un „virus” care transformă slujitorii lui Cristos în nişte sperietori, care nu au în inima lor lucrarea cu oamenii, ci mai degrabă mânie şi ură, invidie şi ignoranţă, afacere şi indulgenţă, muşamalizare şi ipocrizie.

Un frate este copleşit de situaţia bisericii de astăzi, despre care:

„Mereu apar “motive” să nu mai mergi la biserică, dar nu e bine, nu trebuie să te uiţi la cântările tinerilor, care vin dintr-o lume parcă abstractă, rece, nu au melodie, nu au inspiraţia de sus, nu trebuie să te uiţi nici la cele (tinere) care fac parada modei, nici la cei care îşi scot în evidenţă talentul, fără pic de smerenie, nici la faptul că nimeni nu te mai invită în familie să ai părtăşie, nu la masă, asta e deja prea mult… nu trebuie să auzi că predicile sunt tot mai mult “slovă care ucide”, nu trebuie să-ţi pese că a dispărut părtăşia, căldura dragostei, faci abstracţie şi te ţii de biserică, chiar dacă paşii nu-ţi mai zboară ca la început, când erai printre primii, mai stai şi acasă uneori, ca să nu te tulburi, citeşti, îţi pui o predică, nimeni nu te încurcă, dar apoi mergi iar la biserică, că nu se poate fără ea. De-am face toţi (inclusiv eu) mai mult, ca biserica să nu mai arata aşa de rece… ” C.A.

O astfel de discrepanţă nu ar trebui să aibă loc în biserică. Cauza acestei situaţii rezultă din faptul că am ignorat principiile lui Dumnezeu, prin care Dumnezeu ne-a cerut să ne asigurăm că vom trăi şi vom învăţa fiecare generaţie Cuvântul Său. De altfel, o altă persoană care este îngrijorată de modul în care aplicăm ceea ce învăţăm, ne arată cauza pentru care am ajuns la această stare, afirmând următoarele:

„Vorbărie – predica s-a transformat în taclale (predicatorul începe să-şi povestească experienţele avute în cursul săptămânii, dar care nu constituie nici măcar suport ilustrativ pentru mesajul predicii)”.

Am putea continua să prezentăm cazuri după cazuri, însă în timp ce citiţi acest articol, vă puneţi întrebarea: care este soluţia pentru remedierea acestei situaţii?

De la moarte la înviere

Trebuie să ne aducem aminte că Biserica lui Cristos trebuie să recunoască situaţia în care se află, iar mai apoi, aceasta trebuie să se pocăiască. De asemenea, Cristos ne prezintă în Apocalipsa 3 faptul că există biserici (şi oameni) care prin lucrarea lor au rămas credincioase.

Este o minune să observăm că în biserica din Sardes avem un grup de persoane, despre care Cristos scrie în Capitolul 3:4: „Totuşi ai în Sardes cîteva nume, cari nu şi-au mânjit hainele. Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt vrednici.”

În România există biserici şi oameni care, de-a lungul anilor, au rămas o voce pentru societate şi pentru cei fără speranţă. Astfel de biserici (şi oameni) trebuiesc încurajate, deoarece credinţa exprimată în prediciile, etica şi practica acestora ajung spre oamenii robiţi de păcat.

Astfel, pentru a continua să avem un impact asupra societăţii, biserica trebuie să fie credincioasă lui Cristos. Această credincioşie este exprimată prin predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, ucenicizarea fraţilor şi surorilor, făcând acest lucru pe baza Cuvântului lui Dumnezeu, iar mai apoi, prin implicarea acestora în fiecare dimensiune a societăţii. Pentru ca această interacţiune să fie posibilă, trebuie să ne asigurăm că:

1. Discutăm despre interesele personale şi corupţia din biserică.

2. Luptăm împotriva irelevanţei, aceasta însemnând că trebuie sa interacţionăm cu societatea în care am fost aşezaţi.

3. Biserica lui Cristos nu trebuie să devină o mănăstire, ci dimpotrivă, aceasta trebuie să-şi păstreze identitatea biblică. Biserica lui Cristos este formată din fraţi şi surori care au fost răscumpăraţi de Cristos, oferindu-li-se fiecăruia o viaţă deplină în Cristos. Această identitate trebuie să se reflecte dinspre biserică spre societate!

4. Identificăm şi scoatem idolii şi profitorii acestei lucrări.

5. Identificăm şi înlocuim pe scamatori şi pe falsificatori cu oameni care trăiesc Cuvântul prin fapte şi cuvânt. În acelaşi timp, trebuie să-i învăţăm pe membri cum să studieze Scriptura şi, prin această acţiune, trebuie să le arătăm care sunt atribuţiile unui slujitor autentic.

6. Trebuie să-i învătăm pe fraţi cum să interacţioneze cu societatea în care au fost aşezaţi şi aceasta bazându-ne nu pe experienţe omeneşti, ci dimpotrivă, pe baza Cuvântului lui Dumnezeu. Pentru aceasta, predicarea Cuvântului nu este îndeajuns, ci trebuie să petrecem timp alături de oameni, aşa cum a făcut Cristos, explicându-le acestora cum să interacţioneze cu societatea în care au fost aşezaţi.

7. Trebuie să dezvoltăm o relaţie de învăţător-ucenic, prin care fiecare membru poate învăţa şi direcţiona întreaga viaţă, conform Cuvântului lui Dumnezeu.

8. Trebuie să ne schimbăm abordarea de la clădiri spre oameni. Acesta înseamnă că trebuie să luăm în serios lucrarea de ucenicie, deoarece omul este obiectul veşniciei şi nu o clădire construită de mâini omeneşti.

9. Rezultatele trăirii noastre trebuie să producă ucenici care, la rândul lor, vor face alţi ucenici.

În final, biserica este responsabilă pentru rezolvarea acestor probleme interne, care robesc biserica atât de demnitate şi imagine, cât şi de caracter şi mesaj. Nu avem o altă opţiune decât pocăinţa! Prin pocăinţă înţelegem că trebuie să recunoaştem aceste greşeli, iar apoi trebuie să ne oprim din practicarea acestora. Stoparea acestui fenomen demonstrează în faptul că suntem ascultători faţă de Dumnezeu. Pentru a ne asigura că nu suntem o fantomă pentru societate (sau o fantomă a societăţii), trebuie să ne întoarcem înapoi spre Cuvântul lui Dumnezeu.