Mersul Vremurilor

Între deconspirare si restaurare

Una dintre cele mai acute probleme pe ordinea neoficială a zilei, la evanghelicii români, pare a fi deconspirarea liderilor care au colaborat cu securitatea. Există multe eforturi care se fac, pe de-o parte pentru stabilirea Adevărului, iar pe de altă parte pentru ascunderea lui, iar lucrurile acestea n-ar trebui să ne surprindă. Ceea ce surprinde în mod neplăcut este că nici la 18 ani de la revoluţie, evanghelicii români nu au dobândit abilităţile necesare pentru a aborda cum trebuie acest subiect atât de sensibil. Din acest motiv s-au comis sumedenie de erori, din cele mai regretabile.

În primul rând Biserica Română nu a avut curajul să-şi asume trecutul. Înainte de a se trece la o curăţire a crengilor uscate, pădurea pe ansamblu trebuia dezinfectată, fie şi din avion. Oricâte voci s-ar ridica să protesteze, adevărul este că viaţa de credinţă în România comunistă a presupus asumarea unui jug din partea regimului ateu. Aceia care nu au acceptat jugul au fost exterminaţi în lagăre sau, în cel mai fericit caz, asemenea lui Wurmbrand, au reuşit să plece în Occident. Pentru toţi aceia care şi-au asumat responsabilitatea de a trăi o viaţă de credinţă sub regimul comunist, lucrul acesta a fost sinonim cu acceptarea de bună voie a jugului respectiv.

Nu aş vrea să fiu înţeles greşit… jugul acesta nu a însemnat trădarea lui Hristos sau trădarea fraţilor în credinţă. Cel puţin aşa îndrăznesc eu să cred acum, fără a avea o certitudine în acest sens. Dar jugul pus cu bună ştiinţă de către comunişti presupunea compromisuri care nu pot fi ignorate. Astfel fiecare copil, fiecare tânăr, elev sau student, fiecare intelectual şi fiecare muncitor, era volens-nolens înrolat într-un sistem diabolic de educaţie marxist-leninistă. Am înţeles că până şi pastorii erau obligaţi să asiste la şedinţe de instructaj politic, de sorginte atee. Am trăit în acele vremuri un fel de dedublare a personalităţii, în care atunci când eram în biserică dădeam ce aveam mai bun lui Dumnezeu – şi o făceam din toată inima – iar când eram în afara bisericii, eram forţaţi să ne conformăm cerinţelor sistemului, care presupuneau instructaje politice precum şi apartenenţa de structuri marxiste, cum ar fi şoimii patriei, organizaţia de pionieri, UTC şi ASC, ba chiar unii creştini au fost momiţi şi împinşi să îngroaşe rândurile membrilor pcr, ca apoi să fie daţi afară cu tam-tam, pentru a sluji drept ‘exemplu’.

Sărutul lui Iuda, frescă de Giotto

Dacă doreai să ai o viaţă socială ‘normală’, nu aveai cum să eviţi capcanele meşteşugit întinse de comunişti. Îmi aduc aminte că în anii 80, unul din unchii mei era cadru didactic universitar, fiind considerat cel mai bun specialist în studiul metalelor şi în tratamente termice din ţară. Pe vremea aceea titlurile academice gen dr.ing. erau extrem de rare mediului evanghelic. Acest om care era un profesionist desăvârşit şi care s-a împotmolit la gradul de conferenţiar, fiindcă nu era membru pcr, a fost supus unor şicane şi umilinţe greu de descris. De exemplu, primea pe linie de serviciu sarcina să însoţească profesoara de socialism ştiinţific la seminarii de ateism organizate cu studenţii. Toată lumea din universitate şi toţi studenţii ştiau că el este pocăit. Nu i se cerea să spună nimic, doar să stea şi el la prezidiu, alături de speakerul de ateism. Unchiul meu a înghiţit în sec asemenea umilinţe şi nu a luat atitudine decât târziu, când a înţeles că nimic nu se mai poate schimba şi, în 1982 a depus cerere de emigrare in SUA, unde a şi plecat un an mai târziu.

Tot aşa îmi aduc aminte de dilema pe care am avut-o în momentul în care am devenit creştin… eram în facultate şi chiar în acel an făceam ‘socialism ştiinţific’, un gunoi de materie de care mi se face greaţă şi să îmi aduc aminte. Am fost să susţin examenul în sesiune şi mă întrebam pe drum oare cum voi putea să spun cu gura mea acele lucruri pe care întreaga mea fiinţă le respingea. Sunt convins că dacă m-aş fi născut într-o lume liberă, poate că aş fi fost mult mai rebel şi dispus să-mi asum riscuri, dar crescut ca ‘fiu al robiei’ vedeam în jurul meu că acesta este un ‘modus vivendi’ acceptat şi de o parte şi de cealaltă şi, fără să fiu mândru de asta, m-am conformat lui. Dincolo de formalismul situaţiei, nimeni însă nu se amăgea cu privire la starea reală a lucrurilor. Pentru profesori şi apoi pentru superiorii de la locul de muncă, eram în mod clar nişte elemente periculoase care trebuiau tratate cu duşmănie. Deşi eram obligaţi să luăm parte la mascarada organizată de ei, nu-şi făceau iluzii cum că am fi de-ai lor.

Nu cunosc în detaliu prin ce au trecut pastorii în acea vreme, dar cunoscând sistemul îmi pot imagina câte ceva. Îmi aduc aminte, copil fiind, că periodic, la biserică, venea Omul Negru. Aşa era supranumit inspectorul de la culte. Venea în timpul programului duminical, lua loc, nu stătea de vorbă cu nimeni şi observa tot ceea ce se întâmpla. Îmi dau seama că simpla lui prezenţă era un motiv de stres pentru cel care predica în acea zi. Îmi imaginez că ‘Omul Negru’, acest avanpost al opresorilor, mai pretindea rapoarte, dări de seamă şi chestii de genul acesta. Probabil că în unele biserici i se dădeau, măcar o parte din ele, fiindcă aşa era acel ‘modus vivendi’ general acceptat. Nu pot să ehivalez aceste informări sau rapoarte cu ‘turnătoria’. Dar nici nu pot să fiu fericit ştiind că ele se pretindeau şi, probabil, în general se furnizau.

Ei bine, pentru acest ‘modus vivendi’ care a avut diferite forme şi manifestări, de la caz la caz, Biserica Română ar trebui să se îmbrace azi în sac şi cenuşă şi să ceară iertare lui Dumnezeu. Cu siguranţă că s-a plecat de la o premiză bună, care presupune supunere faţă de autorităţi, dar în mod sigur că în foarte multe cazuri el a forţat îndoirea coloanei verticale sub un unghi nepermis de ascuţit. Degeaba încercăm să lansăm un demers pentru aflarea adevărului despre cei care au trădat, dacă nu ne asumăm responsabilitatea pentru partea noastră de vinovăţie, că ne-am îndoit când a bătut vântul.

Nu ştiu de situaţia Bisericii Creştine după Evanghelie, dar cel puţin la baptişti şi la penticostali esistă demersuri destul de radicale privind deconspirarea pastorilor şi liderilor colaboratori ai securitatii. Deşi Adevărul trebuie cunsocut şi asumat, este nevoie de o procedură sigură, care să ofere garanţia că se face ceea ce trebuie şi în modul în care trebuie. Nu ne permitem victime colaterale, nu ne permtem victimizarea în bloc şi nu ne permitem să ne erijăm în postura de judecători ai altora.

Avem nevoie de un proces care să asigure că ceea ce se întâmplă are un scop biblic şi că problema este tratată într-o manieră creştină. Am asistat în ultima vreme la adevărate linşaje mediatice ale unei inchiziţii ce se bate cu pumnii în piept pentru adevăr. La urma urmei, o notă disonantă o fac cei care solicită satisfacţie pentru că au fost turnaţi… şi solicitarea sună mai degrabă a răzbunare. În fond, cei care au vândut L-au vândut pe Hristos şi dacă ai fost vândut împreună cu Hristos ar fi bine să Îi mulţumeşti că te-a învrednicit cu această cinste. Dar trebuie să fie foarte clar pentru fiecare: marele păcat al celui care a trădat a fost faptul că l-a vândut pe Hristos. Pentru aceasta el va plăti, chiar dacă într-un mod pe care nu-l putem controla noi. Ideea este că Dumnezeu se aşteaptă ca noi să acţionăm nu atât înspre justiţie cât înspre restaurare. Mă tem că cel mai mult iese la iveală dorinţa de răzbunare şi nicidecum aceea de a câştiga pe acela vinovat de trădare. Se pare că perspectiva unui Iuda spânzurat ne este mai dragă decât a unui Petru recâştigat pentru Hristos şi lucrul acesta este o gravă eroare.