Mersul Vremurilor

Nu va jucati cu carbunii, acesta nu-i un sport de fiţe!

În ultima vreme, odată cu primăvara asta timpurie, cei care urmăresc evoluţia blogosferei evanghelice româneşti au putut observa o schimbare la faţă destul de semnificativă în ce priveşte blogul lui Marius Cruceru aka Pătrăţosu, blog care a polarizat atenţia dar şi patimile comentatorilor în ultimul an de zile. În primul rând surprinde pe vizitatori faptul că Pătrăţosu şi-a schimbat avatarul şi, în spatele articolelor nu mai vedem un june cu privirea jucăuşă, ci pe dl.conferenţiar, surâzând calculat, situat cum altfel în faţa unui raft plin cu cărţi. Al doilea semn major al încercării de repoziţionare a brandului Pătrăţos îl reprezintă schimbarea strategiei de comunicare, prin renunţarea la a mai taxa la orice pas conducerea uniunii baptiste sau a reprezentanţilor ei, aşa cum a fost în deja celebrul caz Tuţac, cât şi intrarea într-un status quo faţă de Agora Christi, cu care s-a duelat vis-a-vis de Noe şi deconspirare, în schimb vedem evidentă o migrare înspre problematica identităţii evanghelice, dată de acest ciclu primăvăratic cu titlul atât de simpatic: “Cărbunii Eulaliei”, pe-ale cărui episoade le-am aşteptat cu sufletul la gură mai ceva decât pe cele din Prison Break.

Cu părere de rău, ca şi în alte situaţii similare în care m-a încercat dilema “oare când gura Pătrăţosului adevăr grăieşte?”, chiar avertizarea dată înainte de primul episod ai serialului m-a aruncat în ceaţă. Aşadar, în acest prolog suntem avertizaţi cum că: “acest text a fost început cu mult înainte de apariţia Agorei Christi în blogosferă, deci uzanţa termenului Agora în text are o funcţie pur tehnică, fiind folosit în sensul iniţial, fără aluzii răutăcioase la demersul Agorei. (…)” Foarte bine, mi-am zis eu, mi se pare o precizare cumsecade, având în vedere recent încheiatul schimb fierbinte de idei cu cei de la Agora. Dar, spre stupefacţia mea, chiar în paragraful următor ni se spune cu nonşalanţă: “Acest articol este, de asemenea, nu atît un răspuns, cît o încercare de dialog pe tema identităţii evanghelicilor din România, cu pornire de la interogaţia lui Danuţ Jemna…” Deci acest articol este o încercare de dialog cu pornire de la interogaţia lui Dănuţ Jemna, care interogaţie a fost publicată pe Agora Christi doar cu 4 zile înainte de primul episod al Cărbunilor Eulaliei, respectiv pe 22 februarie a.c. Aceste două afirmaţii mi se par contradictorii, afară de cazul în care Pătrăţosu manifestă un spirit profetic pe care încă nu i-l recunoaştem, în ciuda asumării unor rădăcini penticostale, cunoscând cumva conţinutul interogaţiei lui Dănuţ Jemna chiar dinainte de apariţia Agorei Christi, care a avut loc în urmă cu mai bine de un an. Încurcate sunt căile Domnului!

S-au consumat deja grămezi de cărbuni… am citit acum episodul 9, unul rezumativ. Nu am timp şi nici nu cred că e necesar să încerc un răspuns fluviu la această campanie unică dusă de Pătrăţos contra relevanţei, pe care o consideră o extremă periculoasă pentru evanghelici. Este suficient să citeşti doar acest ultim rezumat ca să vezi că, deşi emite o pretenţie vădită de a indica soluţii comunităţii teologilor evanghelici, acest potop menit a înneca legitime aspiraţii ale evanghelicilor români suferă tocmai în punctul în care se declară de beton, anume la capitolul teologie, prin abordarea unei hermeneutici discutabile.

În demersul său Pătrăţosu nu ezită să pună semn egal între relevanţă şi secularizare. Nu vreau să fiu răutăcios şi să-l trimit pe un doctor în filologie la banalul DEX sau la dicţionare mai sofisticate din Vest, înţeleg că dânsul pune voit semnul egal între ele, nu ca rezultat al unei analize etimologice. Cu alte cuvinte, el înţelege că pentru bisericile evanghelice relevanţa este ca o piază rea care conduce la secularizare. Întrucât cred că oricine trebuie să fie informat din mai multe puncte de vedere, vreau să afirm pe scurt că relevanţa nu presupune să schimbi mesajul, nici valorile creştine, ci doar metodele de prezentare. Pentru cei care doresc să-şi facă o idee despre ce înţeleg prin relevanţă cei care militează pentru ea, ofer două legături aici şi aici către articole în limba engleză care tratează pe scurt acest subiect, cu specificarea că acestea au un caracter informativ, fără pretenţia unui demers riguros, exhaustiv. Probabil că există pe net articole mult mai complete dar nu le am acum la îndemână.

Nu ştiu cum s-a documentat Marius Cruceru în ce priveşte modul în care este prezentat conceptul de relevanţă în context evanghelic, nici care au fost sursele lui de informare, dar am senzaţia că investigaţiile nu au respectat rigoarea academică ce se pretinde unui asemenea demers ce vrea să pună cruce acestui concept. Altfel nu văd cum poate să afirme, vorbind despre relevanţă, astfel: “Deşi nici măcar dicţionarele laice nu dau dreptate utilizării criticate, termenul s-a impus în mediile evanghelice din România încă dinainte de 1989 cu semnificaţia de „adaptare la cultura înconjurătoare”, ajustare, aclimatizare, acomodare, secularizare, profanare.” Mă văd silit să apelez la DEX, deşi consider că este jenant, voind să afirm că cei care doresc o biserică evanghelică relevantă doresc exact ceea ce defineşte dicţionarul, anume: ” RELEVÁNT, -Ă, relevanţi, -te, adj. Care relevă, care scoate sau iese în evidenţă. – Din fr. relevant. Cf. r e l e v a. Sursa: DEX ‘98″. Deci prin relevanţă, adepţii acestei idei îşi doresc să găsească modalităţi prin care mesajul creştin să iasă în evidenţă, adică să nu fie încriptat, codificat sau de neînţeles, datorită unei modulări cu un bagaj subcultural inutil şi greoi. De unde a tras Pătrăţosu concluzia lui, nu ştiu, dar pare evident că nu vine în urma unei cercetări echidistante şi a unui dialog sănătos ci pare mai degrabă, prin virulenţa diagnosticului, o încercare disperată de a ponegri aspiraţiile legitime ale unui număr mare de credincioşi evanghelici care îşi doresc să facă parte din biserici relevante, fără conotaţiile pe care el le conferă termenului, ferindu-se să dea vreo sursă bibliografică. Este de-a dreptul şocant că într-o încercare disperată de redefinire a acestui termen, Marius Cruceru ajunge să vorbească de redefinirea unui “spaţiu şi a unui timp liturgic” cu aplicaţie la biserica evanghelică contemporană, cât şi de nevoia de a sacraliza în sens ortodox aceste două componente. Dacă până acum credincioşii evanghelici s-au mândrit cu asemănarea lor cu biserica primară, (deşi sunt multe aspecte discutabile aici), iată că Marius Cruceru tânjeşte după caracterul liturgic şi sacru al spaţiului şi al timpului, asta când oricine ştie că atât învăţătura lui Isus cât şi cea a apostolilor face referire directă doar la sfinţirea personală a omului, neexistând vreo bază noutestamentară pentru spaţiu şi /sau timp liturgic sacru.

Tot aşa ni se inoculează ideea că relevanţa ar trebui de fapt înţeleasă ca separare de lume, folosindu-se o cheie hermeneutică extrem de discutabilă în înţelegerea pasajului din Evanghelia după Matei, cap.5, de unde se trag aceste concluzii, citez: “Sarea trebuie ţinută departe de pămînt. Lumina departe de obroc, cetatea departe de vale.” Dacă Isus a zis ucenicilor: “voi sunteţi sarea pământului” cum ar putea sarea săra dacă ar fi ţinută în solniţă? Sau cum ar putea lumina învinge întunericul, dacă nu l-ar penetra? Isus spune: “Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o puna sub obroc, ci o pun în sfeşnic şi luminează tuturor celor din casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.” De unde o teologie a separării în aceste versete? Fără a forţa interpretarea se înţelege că Isus vrea ca lumina să fie eliberată de orice obstacol şi să fie la îndemâna oamenilor, pentru a lumina tuturor celor din casă, nu doar unora care se ascund în spatele obrocului unei subculturi. Şi mai stâlcită este interpretarea în cazul cetăţii aflate pe un munte. Să-mi fie scuzată îndrăzneala de a corija ditamai cadrul didactic, dar este o siluire a pasajului biblic şi a cuvintelor lui Isus “Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte, nu poate să rămâna ascunsă” atunci când le foloseşti pentru a argumenta separarea. Isus a folosit această ilustraţie pentru a le arăta ucenicilor cât de vizibili trebuie să fie ei în lume, cât de evidenţi, cât de relevanţi, nu cât de separaţi sau cât de distanţaţi. Chiar din natura celor două propoziţii aşezate una lângă alta se înţelege că Isus nu vorbeşte de separare, tema celei de-a doua propoziţii din acest citat fiind categoric subordonată temei celei dintâi.

Observaţi cum este interpretat pe blogul Pătrăţosului acest verset şi cât de evidentă este scoaterea din context:

„O cetate aşezată pe un munte, nu poate să rămână ascunsă.”

“În vremea despre care vorbea Domnul, cetăţi erau puţine. Israelul era sub ocupaţie. Erau foarte puţine cetăţi militare sau de refugiu de genul Massadei. Aici este folosit cuvîntul polis, cetate în sensul de cetate locuită, orăşel, însă credem că sensul implicat de Domnul este şi acela de cetate de veghere, de apărare, de scăpare. Aceasta este raţiunea pentru care trebuia să fie la înălţime.

La ce foloseşte o cetate pe care să n-o găseşti repede şi în care să nu poţi să te ascunzi?

La ce foloseşte o cetate camuflată?Ce anume este comun tuturor acestor trei metafore şi care sînt implicaţiile folosirii lor de către Mîntuitorul în contextul relaţiei dintre ucenici şi lume?”

Marius Cruceru face greşala să creadă că dacă oferă o explicaţie cuvântului polis poate suci semnificaţia acestei fraze atât de simple a lui Isus. Este ca şi în celebrul caz de exploatare iraţională a Pildei Samariteanului milostiv, în care hermeneuţi zeloşi încep să spună despre călător că deliberat s-a angajat într-o călătorie extrem de riscantă, plecând de la Ierusalim – cetatea păcii, către Ierihon, un loc de pierzanie, urât de Dumnezeu şi destinat nimicirii, idee sugerată şi de verbul folosit. “S-a coborât scumpi fraţi şi surori… Omul s-a coborât şi când te cobori de la Ierusalim la Ierihon evident că ajungi pradă tâlharilor…” Nu, Isus nu vorbeşte aici de cetăţi de scăpare, nici nu se gândeşte la veghere sau la apărare. Nici la separare.

Sarea, lumina şi cetatea sugerează atotprezenţă, efect, vizibilitate. Sarea reprezintă ceva extrem de comun şi de folositor omului, fiind prezentă în fiecare casă şi fiind vitală pentru om. La ce bun o biserică separată care nu poate pune lumea în contact nemijlocit cu efectele binefăcătoare ale Cuvântului? Unde scrie că păcătosul trebuie să facă paşi dificili pentru a fi sărat de Cuvânt şi că nu este responsabilitatea credincioşilor să poartă sarea cu ei în mod natural, pretutindeni? Lumina este şi ea esenţială pentru viaţă şi razele ei nu trebuie obturate de nimic, aşa cum se întâmplă acolo unde tradiţia neoprotestantă e ridicată la nivel de dogmă, unde formele capătă valoare de funcţie şi unde tendinţa este de a ridica ziduri în loc de a creea punţi. Cetatea este vizibilă din orice loc din vale, nu o poţi acoperi cu ceva, nu o poţi ascunde. Cetate era Wurmbrand, cetate era Niculiţă Moldoveanu… Wurmbrand scrie în cărţile lui că se ducea în 1945 cu ofiţeri sovietici la cârciumă, unde le dădea de băut pe banii lui până îi îmbăta, apoi lua pe câte unul în spate, îl ducea acasă la el, veghea până se trezea mahmur şi, fără nicio introducere, începea să-i citească din Noul Testament despre Isus. Tot Wurmbrand povesteşte cum organiza în acele vremuri serate dansante în casa lui, unde erau invitaţi oameni să petreacă, apoi când petrecerea era în toi se oprea muzica şi cineva predica Evanghelia. Desigur că trebuie să ai o doză de nebunie pentru Hristos ca să faci asemenea lucruri dar acestea sunt cele mai apropiate prin practică de ceea ce făcea Isus. De ce lucrurle acestea simple trebuie să devină complicate?

Nu trebuie să forţezi interpretarea unui pasaj pentru a-l face să se potrivească cu ideile tale. Nu aşa funcţionează. Este însă evident că se încearcă răsturnarea paradigmei Cristice cu privire la Biserică, aceasta devenind astfel în loc de avanpost al Împărăţiei în lumea pierdută, care se luptă să smulgă suflet după suflet din ghearele celui rău, o cetate de scăpare de pe munte, către care eşti chemat să alergi dacă vrei să-ţi salvezi viaţa şi, dacă te ţin picioarele să te caţeri până la ea. Dacă eşti olog, slăbănog sau orb, n-ai nicio şansă ‘by default’ să ajungi acolo. Dar şi dacă reuşeşti să escaladezi muntele, la porţile cetăţii se face o triere severă. Dacă n-ai fustă şi batic, dacă ai cumva vreun inel sau cercei, dacă îţi place Holograf sau Emil Kindlein, eşti persona non grata. Nu mai vorbesc, Doamne fereşte! de situaţia în care-ţi vine ideea năstruşncă să ridici mâinile atunci când aşa te îndeamnă “poietul cântării,” sau dacă îţi doreşti ceva chimvale zăngănitoare în biserică! În această ordine de idei, citez pe Marius Cruceru: “Cei care se simt prost în pielea lor, au nevoie să se simtă şi mai prost în prezenţa Domnului, pînă la frîngerea pocăinţei, nicicum să se simtă bine”, de parcă aşa se simţea Zacheu când a intrat Isus în casa Lui! Conform acestei teorii năstruşnice, nu dragostea şi harul lui Hristos reprezintă forţa motrice care atrage pe oameni, ci biserica devine una din acele căi prin care omul se caţără spre Dumnezeu prin efort personal, chiar dacă acest efort se numeşte, teoretic, pocăinţă. Ca să fii mântuit Dumnezeu nu vrea să-i determinăm pe oameni să se simtă şi mai prost în pielea lor. Pocăinţa nu trebuie forţată printr-o penitenţă contextuală. Pocăinţa vine doar când Duhul lui Dumnezeu cercetează pe om şi îl convinge de starea lui de păcat. În niciun caz un loc ‘elevat’, ’separat de lume’, înţesat de oameni ‘diferiţi’ în sens de privelişte (dar Dumnezeu ştie mai bine cum sunt la interior) nu va favoriza pocăinţa. Zacheu n-a avut parte de aşa ceva. Maria Magdalena n-a avut parte de aşa ceva. Mulţi alţi oameni nu au avut nevoie de aşa ceva. Suntem noi în măsură să perfecţionăm modul de lucru al lui Dumnezeu? Mă-ndoiesc.

Isus nu şi-a proiectat biserica ca pe o comunitate de oameni exclusivişti, cântători la mandolină sau la fanfară, purtători de cravată, închistaţi într-o sumedenie de reguli care greu pot fi înţelese, manifestându-se din când în când într-un spaţiu cu pretenţii sacre, într-o liturghie sacră şi ea, condusă de un cler care se pare că tânjeşte şi el în unele situaţii la o sacralitate distinctă, ci Isus a gândit Biserica ca pe o comunitate de oameni simpli, asemenea unui organism care inspiră-expiră continuu, întâlnindu-se în diferite contexte pentru celebrare, proclamare şi învăţătură şi trăind restul timpului în mijlocul lumii, sărând-o şi luminând-o, nu prin păstrarea unei distanţe anacronice dată de cerinţe subculturale, ci prin purtarea unui mesaj, validat de o trăire curată şi ancorată în jurul unor valori biblice. Aşa cum spunea Brennan Manning, autorul cărţii The Ragamuffin Gospel, biserica nu a fost concepută a fi un muzeu sau o expoziţie de sfinţi ci ca un spital pentru vindecarea păcătoşilor. Nu poţi să-i vindeci pe bolnavi refuzând să abordezi puroiul din infecţiile lor. Isus s-a coborât la nivelul paraliticului şi nu doar i-a zis ce să facă ci l-a apucat efectiv de mână şi l-a ridicat în picioare.

Să nu uităm că Isus a declarat că El a venit (1) să caute şi (2) să mântuiască pe cei păcătoşi. Căutarea păcătoşilor a fost una din priorităţile Lui. În timp El şi-a trimis ucenicii, doi câte doi, cu acelaşi scop, anume căutarea păcătoşilor şi a oilor rătăcite. La despărţirea de ei, Isus le dă un mandat, o trimitere… “mergeţi în toată lumea”… Nimic din asta nu sugerează că biserica ar trebui să devină un club spiritual select spre care cei cu adevărat doritori îşi dau din greu silinţa ca să intre, prin a adera la “standardele ei ameţitor de înalte şi înfiorător de înguste”.

În mentalitatea pătrăţoasă, biserica ar trebui să agreseze cultura dimprejur, citez: “Relevanţa poate fi înţeleasă şi drept consecinţă a unui anumit tip de agresiune faţă de cultura dimprejur, Biserica avînd o vocaţie imperială, şi ca alungare” de parcă misiunea bisericii este să schimbe cultura şi nu păcătoşii. Isus n-a agresat cultura vremii. A fost atât de contopit cu ea că lucrul acesta i-a atras atacurile fariseilor. El nu avea probleme să se îmbrace, să mănânce şi să bea cu păcătoşii. A fost la nunţi unde se bea atât de mult încât se cerau suplimentări serioase, ba chiar şi-a luat şi ucenicii cu El în acel context. Şi nu a avut nicio problemă să le dea acelor oameni mai mult vin, mai bun decât cel pe care-l terminaseră. Marius Cruceru ar trebui să ştie că o nuntă evreiască implica dansuri şi voie bună din belşug. Expunerea la acest context nu i-a pângărit pe ucenici, nici nu le-a schimbat priorităţile sau sistemul de valori.

Isus nu avea nevoie de un spaţiu sacru pentru a predica noroadelor şi o făcea cu nonşalanţă în sinagogă, pe malul mării dar şi pe vârful unui munte. Şi da, camera de sus nu a avut un caracter sacru, oricât ar sugera Pătrăţosu asta. Isus a fost tangibil pentru fiecare dintre păcătoşii vremii şi nu a impus nimănui să se târască până la El, să se sforţeze sau să se adapteze pentru a obţine binecuvântarea Lui. Pătrăţosu normează în continuare: “De asemenea, se poate trage concluzia că adevărata relevanţă nu se poate împlini decît în contextul sfinţeniei, în sens veterotestamentar, ca separare. Biserica devine relevantă nu atunci cînd încearcă negocierea cu lumea în care trăieşte şi cultura în care a fost plasată, ci dimpotrivă prin crearea unei alternative în opoziţie făţişă şi profetică faţă de cultura înconjurătoare, prin crearea unui ethos complet diferit şi o ethică aparent inaplicabilă prin standardele ei ameţitor de înalte şi înfiorător de înguste.” Faptul că Isus a avut nevoie să petreacă timp în intimitate cu ucenicii, pentru a le comunica lucruri pe care doar ei trebuiau să le ştie, nu face ca timpul acesta să fie sacru. Dumnezeu nu are nevoie de timpi sacri şi nici de spaţii sacre, are nevoie de oameni care să fie sacri şi care să fie suficient de maturi încât să-şi menţină starea de sacralitate chiar şi atunci când se află la masă cu vameşii şi curvele. Nu este o stare care se acordă ci una care se dobândeşte prin alergare pe calea cea bună. Nici măcar sacralitatea Templului n-a împiedicat pe comercianţi să-i deturneze utilitatea, cu atât mai puţin eficace ar fi pretenţia de sacralizare a timpului şi spaţiului în context evanghelic.

Dar pentru a înţelege mai bine intenţiile lui Isus putem privi la acel pasaj excepţional din Ioan 17, rugăciunea înainte de Patimile Sale:

“15 Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i pazeşti de cel rău.
16 Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume.
17 Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.
18 Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume.”

Isus şi-a dorit o bserică relevantă, prezentă în lume dar fără a-i aparţine. Sfinţenia bisericii vine prin adevărul lui Dumnezeu, prin Cuvântul Său. Sfinţenia nu vine prin separare fizică sau izolare de lume, prin ascunderea în vârf de munte în cetăţi de scăpare. Conceptul acesta de separare a dus la extreme neproductive, cu ar fi cazul amish-ilor, al menoniţilor, etc. Chiar şi menoniţii încep să-şi dea seama acum că filozofia separării este păguboasă şi încearcă timid să revină în lume, acolo unde şi-a trimis Isus ucenicii.

Isus şi-a dorit o biserică relevantă. Pavel, cel care se făcea tuturora totul şi-a dorit o biserică relevantă. Toţi Reformatorii şi-au dorit o biserică relevantă. Problema este că mereu s-au ridicat oameni care au încercat să ridice formele la ranguri sacre, prin instituţionalizare şi printr-o abordare hermeneutică păguboasă. Acesta este ultimul lucru de care are nevoie biserica evanghelică contemporană. Dacă ea a fost nepregătită la ceasul revoluţiei, la fel şi la ora integrării europene, este cazul să nu mai piardă şi alte trenuri şi să-şi deschidă braţele, fără a se izola în catedrale destinate purtătorilor de cravată, fiind gata de a sluji lesbienelor şi homosexualilor, curvelor şi drogaţilor, beţivilor şi desfrânaţilor, aducându-i în contact cu sarea şi lumina Evangheliei întrupate în epistole vii care nu se tem de contaminare. Adevărata problemă a bisericilor evanghelice din România este că şi-a ţinut amar de vreme oamenii în incubator şi acum îi este frică că prin expunere la lumea exterioară vor falimenta. Este timpul în care oamenii trebuie să se întoarcă cu faţa la metodele lui Isus de ucenicizare şi instruire, nu doar din spatele videoproiectorului ci şi pe teren, aşa cum a făcut El. Atunci, da, lumea va fi cu adevărat expusă mesajului creştin, când Marius Cruceru îşi va lua studenţii la nuntă de manelişti şi îi va învăţa să abordeze cald şi cu interes sincer persoane care fac parte din ‘lume’, arătându-le dragoste şi acceptare. Sau când va face practică cu ei în mijlocul rockerilor, nu invitându-i la un concert de mandoline, ci căutând modalităţi ‘relevante’ de a comunica cu aceşti oameni care au şi ei nevoie de mântuire. Dar pentru asta trebuie ca mai întâi să recunoască faptul că Isus nu şi-ar învăţa niciodată ucenicii ce a învăţat-o Sofronie pe Eulalia. Da, sarea întotdeauna va săra, asta dacă nu a expirat, fiind ţinută prea mult timp într-un flacon impropriu. Atunci destinaţia ei este să fie aruncată în drum.

Doamne Ajută!

PR: wait… I: wait… L: wait… LD: wait… I: wait… wait… C: wait… SD: wait…