Mersul Vremurilor

Paştele pe vechi sau pe bune?

Mare parte din viaţa mea am acumulat un set de convingeri pentru care eram gata să mă lupt la cuţite ca să le apăr. De la lucruri mărunte la lucruri foarte importante despre care eram convins că nu există decât două stări: alb şi negru sau bun şi rău. De exemplu ani de zile am crezut că bananele nu pot fi decât verzi şi, după ce stau o vreme pe şifonier, capătă o culoare aproximativ galben-maronie, când pot fi mâncate. De asemenea ştiam că există un ritual anume, prin care trebuia să desfaci cu grijă banana de la vârf şi, decojind-o parţial puteai să începi să o mănânci, savurându-i aroma.

Nu mică mi-a fost mirarea când am avut un oaspete englez, imediat după revoluţie, care avea cu el o sacoşă întreagă de banane galbene. Dar şi mai stupefiat am fost când l-am văzut pe musafirul meu, ţinând în mâna stângă banana cu coada în sus, iar cu mâna dreaptă apucând acea coadă şi, cu o mişcare meşteşugită a decojit-o pentru a o mânca. L-am întrebat atunci de ce nu desface banana ‘normal’ ca toţi oamenii, la care el, mirat, mi-a răspuns că a desfăcut-o foarte normal, că aşa practică majoritatea oamenilor pe care îi cunoaşte şi că aşa a văzut la părinţii lui. Am înghiţit în sec atunci şi mi-am zis că nu toate convingerile mele sunt fundamentate beton!

Tot în vremea copilăriei mele m-am lovit de nişte dileme cum ar fi aceea legată de sărbătorirea Crăciunului pe vechi, dar şi pe nou. Mai târziu am înţeles că era vorba de un anumit calendar, fie cel iulian, fie cel gregorian. Mai dificil de înţeles era problema sărbătoririi Paştelui. Era Paştele nostru, Paştele catolic şi ipotetic vorbind mai era şi Paştele cailor… Mi se părea în acea vreme că ceea ce sărbătoream noi erau sărbătorile autentice, iar Crăciunul pe vechi, respectiv Paştele catolic erau un fel de surogate, pe care trebuia să le tolerez.

La un an după Revoluţie, în ianuarie ’91 am fost în RSS Moldovenească, la acea vreme parte integrantă a URSS şi, pentru prima oară am sărbătorit Crăciunul pe vechi, având plăcuta surpriză să descoper că e la fel de frumos, precum şi la fel de autentic cât Crăciunul meu de fiecare an.

Acum, mai nou, atâţia români sărbătoresc Paştele cu credincioşii din Vest că mi-e greu să mai localizez temporal această sărbătoare, mai ales în ani ca acesta, când distanţa între est şi vest este de o lună de zile. Sincer să fiu, nu ştiu cum de vestul este întotdeauna în faţă, economic, militar, ba chiar şi la fotbal… uite că şi Paştele vine înainte în emisfera lor. După mintea mea, având în vedere că soarele apare la Răsărit, ar fi logic ca toate să se întâmple în ordinea Est spre Vest, dar uite că nu toată logica şi convingerile mele rezistă la confruntarea cu realitatea.

Am învăţat ceva, acum când am părul grizonat, că nu toate lucrurile au două stări, gen alb şi negru sau bun şi rău. Am învăţat să accept că dincolo de convingerile mele pot exista realităţi care nu sunt neapărat rele. Ba chiar am învăţat că nu este aşa de important când sărbătoreşti Crăciunul sau Paştele ci important este să-l sărbătoreşti pe bune. Adică această sărbătoare să-ţi atingă inima şi sufletul, nu doar papilele gustative. Aşa că, deşi aştept ca în continuare soarele să vină de la est, mă bucur că unii dintre conaţionalii noştri aflaţi la vest, deja celebrează Învierea Domnului. La urma urmelor, cred că celebrarea Învierii ar trebui să fie o componentă esenţială a vieţii de zi cu zi a credinciosului evanghelic, la timp şi ne la timp, dacă e sa-l parafrazez pe Pavel. Deci, în concluzie, indiferent când o facem, haideţi să celebrăm Paştele pe bune!