Mersul Vremurilor

Schimba Wall Street predica-n biserică?… sau acesta e decesul unei nefericite teologii păguboase?

Observ de câteva săptămâni degringolada economică în care apare tot mai pronunţat un aspect al capitalismului cu iz de socialism: “privatizăm profitul şi socializăm pierderea”. Cu alte cuvinte, dacă avem profit îl iau numai eu, dacă pierdem ceva, împărţim la toţi.

Situaţia imi pune în faţă două întrebări: Va schimba actuala criză economică predica din bisericile prosperităţii? şi va influenţa percepţia despre Dumnezeu? La prima n-am un răspuns. Cred că mai curând pot răspunde afirmativ la cea de-a doua întrebare… DA, tot Dumnezeu va fi găsit de vină şi cei mai mulţi se vor întrista / dezgusta de creştinismul populist al prosperităţii şi, poate, vor alege să nu mai vină la biserică. O biserică care te bagă în datorii şi nu în Cer, e de ocolit nu? Asta-i şi mai rău, întrucât pastorii, dacă nu şi-au făcut economii s-ar putea să nu mai fie aşa de prosperi… Sunt motive de îngrijorare aşadar pentru Paula şi Randy White, Creflo A. Dollar (ăsta chiar că are nume de pastor prosper), Benny Hinn, Kenneth şi Gloria Copland sau Episcop Eddie Long, ce sa mai zic de Joel Osteen sau Jan şi Paul Crouch şi toti cei care apar la TBN. Asta ca să-i numesc pe cei mai marcanţi. Îmi cer scuze pentru românii pe care nu-i includ pe listă… îi las să se bucure în taină de asta…

Economicul şi religia se întâlnesc acum pe drumeagul îngust al speculaţiilor / dificultăţilor financiare; banul nu mai este ochiul celui din iad ci poate gaura din gardul cerului… 

Trăim vremuri în care un stranut al Wall Street îmbolnăveşte “bunul mers” al bisericilor prosperităţii în marea lor parte văzute deseori drept promotoare ale unui creştinism veritabil şi normal. Vedetele de ieri vor fi probabil şomerii de mâine… c-aşa-i în teatru… daca nu mai ai spectatori nu mai încasezi banii. Astfel, teatralei prezentări a unei evanghelii pe care Isus nu a exprimat-o niciodata, i se cântă prohodul. Cine cântă? Corul bancherilor îndrăgostiţi de propriile conturi. Totul se desfăşoară într-un spectacol de gală, trăit în direct.

Jonathan Walton, profesor de religie în cadrul Universitatii Riverside din California, declara ceva vreme în urmă faptul că “promisiunea centrală a păguboasei teologii (Dumnezeu va găsi o cale pentru oamenii săraci să-i facă bogaţi) a dezvoltat o expresie periculoasă a vieţii creştine, în care lipsa este păcătoasă şi nu o virtute. Ce-o gândi acum Francisc de Assisi?

Deviaţia apărută din accentuarea eronata a ideii de binecuvântare i-a incuarajat pe majoritatea enoriaşilor să-şi facă datorii mari în cadrul sistemului bancar şi să se roage apoi ca Dumnezeu să faca o minune să le acopere… şi astfel enoriaşii au început mai mult să-şi sune brokerii decât pastorul şi au început să se roage de brokeri mai mult decât la Dumnezeu. Că până una alta socoteala lor pare simplă… la casă şi maşină NU pot renunţa, dar la Dumnezeu, DA.

Astfel credinta a ajuns ceva care se bazează parţial pe viziunea nerealistă a îmbogăţirii personale (bineînţeles motivaţia e sfântă, ca să am ce să-i dau lui Dumnezeu înapoi…) şi parţial pe un optimism economic intrat într-o toxică simbioză cu ce se întâmplă la bursă. Duhul Sfânt pare acum un fel de Haiducul Şapte-Cai ce ia banii de la bogaţii lumii şi-i dă la evanghelicii înflăcăraţi care se roagă pentru asta… Adepţii teologiei / evangheliei prosperităţii adaugă un strat subtire de supranatural şi gândire pozitivă peste forma lor de îndatorare. Enoriaşii sunt încurajaţi să solicite de la Dumnezeu premii pentru credinţa lor, intrând, creeînd şi amplificând o atmosferă în care, la nivel mental şi verbal, gălăgia excitatoare este, nu un strigăt de ajutor pentru o situaţie disperată, ci mai mult un refren al alunecării într-un roller coaster care n-are stop la final. 

Sunt furnizate exemple ale oamenilor bogaţi din Biblie, în dorinţa de a fabrica modele la care să mă uit, pe care să le admir, în locul cărora să mă visez. Nu este rău să învăţ din experienţa unui leadership sau a unei administrări a oamenilor binecuvântaţi din Scriptură, dar impunera lor ca ultime exemple poate reprezenta o accentuare disonantă cu actul Celui care a lăsat bogaţia Cerului pentru a veni jos ca un sărăntoc şi a mă mântui… a mă îmbogăţi ceresc…

Promisiunile divine convertite în aur pământesc devin material pentru o alchimie sufletească, în care valoarea devine cenuşă şi credinta mi se face scrum. Oare asta vrea Dumnezeu să-mi fie credinţa? Oare aşa trebuie să înţeleg că Dumenzeu este prezent cu mine în nevoi? Că-mi dă, precum unui fiu răsfăţat, orice bun pământesc şi la sfârşit mă aşteaptă la poarta raiului, în aplauze de îngeri? 

Un Dumnezeu care onorează credincioşia este şi un Dumnezeu care mă ţine uneori într-o închisoare pământească în care îmi oţeleşte sufletul şi duhul. Dar astăzi vrem o eliberare pământească necondiţionată pentru un suflet de plastilină. 

Aderentii bisericilor prosperităţii vor răsplăti pe Dumnezeu pentru ceea ce le-a dat, contribuind la bisericile lor cu sume substanţiale. Pare normal, într-un astfel de scenariu, să-i încurajez pe oameni să creadă că trebuie să aibă mult, ca să dea mult… şi ajung cu Dumnezeu la un fel de troc: “eu îţi dau asta, Tu să-mi dai aia… eu mă pocaiesc dar fii atent, Doamne vreau casa aia, maşina aia, femeia aia (cum?… e căsătorită?!!… las’ că găseşti Tu o soluţie…) serviciul acela… vacanţele acelea… etc.”

În astfel de circumstanţe credincioşia se măsoară la un nivel antreprenorial (unde am mai auzit eu… “dacă poate să conducă o fabrică, poate să fie şi presbiter / conducător în biserică…”) în care o abilitate pur umană de a învârti nişte bani sau de a face un lucru, este transformată în calitate şi virtute pentru un creştin veritabil şi de nădeje / de dorit, în orice biserică.

Actualul trend economic e posibil să reducă nu doar avuţiile ci şi numărul de membri din multe biserici. Oamenii vor fi invitaţi să se roage puternic (aşa cum se rugau la pompele de benzină ca să scada preţul la carburanţi) ca diavolul să plece, să se evapore de pe Wall Street. Şocul economic este pentru aceştia o altă formă de prigoană pentru că vremurile “e grele” şi neprielnice “creştinilor adevăraţi”. Şi, în loc să-mi dau seama cât de departe sunt de Dumnezeu datorită încrederii mele în lucrurile pământesti, voi da vina pe alţii, sfârşind poate blamând pe Cel la care mă rog.

E Dumnezeu de vină? Mai este un Dumenzeu, care permite băncii să-mi ia casa şi maşina, credibil? Mai merită închinare mea?

Eu zic că DA. Dumnezeu nu mi-a promis o viaţă uşoară şi confort, ci o viaţă veşnică, nu? Dar asta e deja o alta teologie… iar ce ştiu sigur este că duminică n-am de ce să-mi schimb predica.