Mersul Vremurilor

Sete de sânge, frate!…

Aş putea să scriu un nou articol despre deconspirare… Dar cred că a curs atâta cerneală, au fost irosite atâtea tone de hârtie şi atâţia biţi, încât topicul aproape că nu mai prezintă interes. Deja lumea este aproape săturată de această temă. Au fost atâtea discuţii şi pasiuni încât mă şi mir cum de mai există interes pentru acest lucru… Mai ales în contextul în care este limpede că nu s-a întâmplat aproape nimic notabil.

Când şi când, o personalitate mai iese pe interval cu o poveste, o opinie, o relatare. Şi spiritele se încing din nou. Toată lumea speră. Unii, că se va lămuri odată pentru totdeauna, alţii, că cei vinovaţi vor plăti. Apoi, lucrurile se domolesc din nou. Chiar şi personalităţile trebuie să se ocupe de altceva… şi demersurile, relatările, luările de poziţie mai întâi se răresc, apoi aproape dispar.

Toată lumea se uită spre cei pe care îi considerăm îndrituiţi să ia măsuri. “Să se facă ceva!”. Dar nimeni nu poate accepta că, într-un fel sau altul, toţi suntem depăşiti de situaţie. Chiar şi cei despre care spunem că ar trebui să facă, să dreagă… Realitatea goală-goluţă este, într-un fel, extrem de simplă. Şi poate fi exprimată printr-un singur cuvânt. Care, dintr-o perspectivă sau alta, se afla pe buzele tuturor. “Ce?”. Exact… “ce?” Ce ar trebui să se facă? Ce măsuri ar trebui să se ia? Şi împotriva cui?

Suntem atât de înverşunaţi uneori, încât parcă nici nu mai putem vedea caragialescul situaţiei. Eu unul mă simt de parca aş urmări, pe viu, o schiţă a marelui nostru clasic… Dar în acelaşi timp parcă simt că nu mai regăsesc în Biserică ceea ce am iubit atât de mult încât am ales această Cale din multitudinea de căi care mi se pareau a se deschide înaintea ochilor mei de adolescent la vârsta de 15 ani…

Îmi amintesc surprinderea pe care am avut-o atunci când o femeie din biserica în care mergeam a păcătuit. Nu m-a surprins atât căderea ei, cât au reuşit să o facă alte lucruri… După ce a făcut ce a făcut, a continuat să se agaţe cu disperare de biserica în care mergeam şi eu… A fost exclusă imediat ce s-a aflat natura căderii sale, dar nimeni nu i-a interzis sa vină în biserică. O vedeam că sufera în tăcere. Dacă înainte era extrem de activă, în spiritul perioadei, spunea poezii, se ruga fierbinte, citea psalmi, cânta la cor (da, ştiu, sunt lucruri desconsiderate azi, dar pentru noi, în acele vremuri, aveau o valoare deosebită), dupa ce s-a întâmplat toată povestea a hotărât să rămână în biserică… Venea, se ruga în tăcere, uneori cu lacrimi în ochi, asculta ce era de ascultat, apoi pleca. Apoi am observat cum o priveau unii membri ai bisericii… cum vorbeau despre ea…

Într-o zi, femeia a cutezat şi s-a rugat cu voce tare în biserică, la “ora de rugăciune”… Nu o să pot înţelege niciodată revolta (deşi atunci mi s-a părut că recunosc multe dintre semnalmentele a ceea ce aş putea numi… ura? Poate e prea mult spus… Triumful răutăcios al celui care, în sfârşit, te-a prins pe picior greşit? Poate e mai aproape de adevăr…) femeilor din biserică, ba chiar şi a unuia dintre bărbaţii din comitet… “Ai auzit? zicea, aproape transfigurată, una dintre doamne… S-a rugat în biserică, deşi a făcut ce a făcut şi e exclusă!…”

M-am gândit atunci, în mintea mea, că femeia respectivă nu a făcut nici un rau. La urma-urmei, nu a făcut decât să se roage… da, în biserică, dar oare biserica nu este “o casă de rugăciune”? Şi nu se poate ruga oricine? Nu poate chema oricine Numele Domnului, pentru a fi mântuit? Iertată-mi fie îndrăzneala, dar oare dacă numai cei care nu au păcătuit, care sunt fără pata, s-ar putea ruga, atunci… s-ar putea să nu se mai roage nimeni…

Atunci am remarcat poate prima data ceea ce azi numesc “sete de sânge”. Cel puţin în mediul evanghelic. Apoi am dat piept cu ea în scurta mea carieră didactică. Am avut prilejul de a preda timp de patru ani – un an într-un cadru “laic”, limba şi literatura română, şi trei ani într-un mediu creştin (diverse discipline teologice – istoria religiilor, teologie sistematică şi, bineînţeles, consiliere, materia mea de suflet). Studenţii mei din acei ani mi-au confirmat multe dintre micile experimente sociologice pe care le-am făcut cu ajutorul lor. Sinceritatea lor dezarmantă m-a ajutat să înţeleg că fenomenul este aproape universal în biserici.

Poate că cel mai pregnant am ajuns să o vad manifestându-se în mediul virtual. Certurile, modul de a pune problema, patosul şi întreaga abordare m-au făcut să sancţionez deseori, pe unele liste de discuţii, turnura pe care au luat-o… discuţiile. La un moment dat chiar am folosit sintagma “porcăiala evanghelică”… pentru că astfel mi se părea că se poate defini cel mai corect ceea ce se petrece pe unele liste de discuţii (ale evanghelicilor!) în anumite momente. Am fost sancţionat atunci de rev. Iosif Ţon pentru utilizarea sintagmei şi mi-am cerut scuze pentru plasticitatea limbajului meu de bucureştean… Dar, în adâncul sufletului, cu tot regretul, mărturisesc că încă îmi este greu să găsesc o altă sintagmă care să poată descrie acele păruieli “frăţeşti”, acele aproape-injurii (ba uneori chiar injurii – mai cuminţi, e drept…) la fel de bine precum infama “porcăială”…

De când cu toată tevatura pe marginea colaborării, a deconspirărilor, aş putea spune că “setea de sânge” se poate manifesta, din păcate, liber şi neîngrădit. Dacă înainte, pe listele de discuţii, mai auzeai pe alocuri câte un “aloooo… Moderatorul?”, dacă mai vedeai câte un moderator intervenind (Iosif Ţon a mers până acolo încât nu a mai îngăduit nici un comentariu pe acea listă de discuţii – şi, la urma-urmei, după toate câte i-au citit ochii, cine ar putea să îl condamne?), s-au găsit alte spaţii virtuale în care nimeni să nu mai poată interveni… Şi… Ştiţi care este culmea? Au o audienţă de-a dreptul impresionantă…

Îmi este greu să înţeleg cum de aceiaşi oameni care, duminică, la biserică, condamnă violenţa, sângele, crimele, violurile prezentate cu atâta nonşalanţă în ştirile de la ora 5 sau în alte grupaje aşa-zis informative, în timpul săptămânii pot fi atât de înverşunaţi în a găsi prilejuri pentru a le sări la gat unor oameni care au avut de înfruntat vremuri extrem de controversate…

Îmi este greu să înţeleg nonşalanţa cu care sunt prezentate pe post de “dovezi” ale infamiei, ale “trădării” unele note informative care, dacă sunt luate şi “descifrate” de cineva care are unele cunoştinţe elementare ale stilului juridic-administrativ, precum şi despre contextul şi cerinţele epocii, nu ar putea fi considerate decât “praf în ochi”. Dar chiar şi aşa, chiar şi dacă ar putea fi considerate DOVEZI incontestabile, mărturisesc că mi-ar fi greu să accept setea de sânge a unui creştin… Oare chiar are ea ce căuta în sufletul unui om răscumpărat prin sângele lui Iisus, Cel care s-a jertfit pe Sine pentru a ne răscumpăra din acest fel deşert de vieţuire?

Sincer, în problema deconspirării, până acum am avut cu toţii de învăţat câte ceva. Unii am aflat despre alţii că au colaborat. De fapt, ne-au fost confirmate unele bănuieli. Alţii am putut afla că un om nu a fost doar colaborator, ci şi un adevărat erou al credinţei neamului său, al fraţilor săi întru Christos. Unii am învăţat să luăm lucrurile în contextul în care s-au petrecut şi să nu ne mai grăbim să judecăm. Alţii au avut prilejul să înveţe că, în pofida pornirilor răutăcioase, al dorinţelor de a-i vedea distruşi, izgoniţi şi blamaţi din/de bisericile pe care le-au păstorit sau pe care unii încă le mai păstoresc, mulţi dintre “colaboratori” sunt şi azi iubiţi şi respectaţi de cei care, din punctul de vedere al primilor, ar trebui să le poarte pică, să dorească să îi dea jos… să se răzbune…

Sper însă ca toţi să învăţăm că setea de sânge nu îşi are locul şi rolul în Biserică. Modelul nostru, al tuturor, ar trebui să fie într-adevăr cel pe care-l clamăm a fi: Iisus. Cel care ne-a învăţat să iubim, să iertăm, să-i ajutăm pe cei căzuţi, să ne iubim până şi vrăjmaşii…