Mersul Vremurilor

Sfârşitul unei epoci

Zilele acestea fierbinţi de vară consemnează trist sfârşitul unei epoci, trăgând cortina peste ce a mai rămas din ea. Poate că nu a fost una fericită dar cu siguranţă că a fost una în care era clar că trebuie să fii poziţionat cumva. Existenţa avea un sens şi din copilărie aveai de ales între a fi de partea sistemului sau contra lui. Da, epoca aceasta a fost marcată în mod tragic de o ideologie nefastă, orientată împotriva omului şi împotriva lui Dumnezeu, ideologie care a generat regimurile comuniste din această parte a lumii. A fost un fel de plămădeală diabolică, care a dospit un cancer al omenirii, provocând o suferinţă enormă, nenumărate victime şi pagube care nu au cum să fie estimate, depăşind orice imaginaţie.

Deşi comunismul din noi nu a dispărut fiindcă odată contaminat scapi de el când scapi şi de reumatism, adică la înhumare, neputând avea control asupra tiparelor de gândire care ţi-au fost inoculate doar prin simpla trăire în acest sistem, asta chiar dacă i te-ai opus cu toată fiinţa, per ansamblu chiar dacă hidra mai încearcă să-şi reanimeze sau reactiveze unele capete, devine evident că vremea îi este la apus.

Mă încearcă o nostalgie dureroasă acum, realizând că în eter nu se mai mai aude emblematica formulă: “Aici Radio Europa Liberă!” nici surata ei: “Aici BBC Londra!” Ce-i drept sunt câţiva ani de când nu am mai ascultat emisiunile celor două posturi, dar mă simţeam liniştit ştiind că undeva ele există şi îşi continuă misiunea.

Probabil că în afară de Biblie nimic nu a avut un rol mai mare în formarea mea ca om decât aceste două posturi de radio, cu precădere Radio Europa Liberă. Ascultam zilnic buletinele de ştiri, precum şi diferite emisiuni realizate de Noel Bernard, Max Bănuş, Vlad Georgescu, Monica Lovinescu, Emil Hurezeanu, Neculai Constantin Munteanu şi alţii. Până şi gusturile muzicale mi-au fost influenţate de emisiunile lui Radu Teodoru şi ale lui Andrei Voiculescu, oameni care făceau cu pasiune jurnalism de calitate pentru românii care erau condamnaţi la un adevărat linşaj mediatic, într-o altă valenţă, poate mai puternică decât cea consacrată, a acestei sintagme.

Realizez că doar în urmă cu 20 de ani trăiam într-o epocă de piatră a mass media, în care erau necunoscute noţiuni precum internet, blog, email, website (pentru că şi în Vest erau în faşă) dar ne lipsea libertatea de exprimare, libertatea presei, libertatea circulării informaţiei, ca şi toate celelalte libertăţi. Prin bruiajele înfiorătoare cu care regimul ne consuma resursele eram fericit când puteam controla cât de cât un receptor radio pe una din frecvenţele de unde scurte pe care emiteau posturile mai sus amintite. Nu îndrăzneam pe acea vreme să aspir la un video player, nici la un CD player, deşi pe piaţa neagră apăruseră. Visam doar să am un aparat de radio de calitate la care să ascult în condiţii decente posturile mele favorite.

Nu ştiu dacă acum ar mai fi oportune aceste posturi de radio. Poate că e logică oprirea lor, deşi există voci care contestă această decizie. Poate că trebuie găsite alte mijloace prin care să fie popularizate valorile democraţiei şi extirpate tarele comunismului. Dar mi-aş dori ca ele să emită în continuare, într-un fel de perpetuum media, emisiunile înregistrate pe vremea totalitarismului. Să fie transformate într-un fel de muzeu media care să menţină aducerea aminte asupra grozăviilor epocii de tristă amintire. Probabil că este o utopie, dar asta nu mă împiedică să-mi doresc acest lucru.

P.S. Astăzi am aflat de moartea lui Alexander Soljenitin. Deşi nu am fost de acord cu evoluţiile sale târzii, acest om a fost unul dintre pilonii anticomunismului. Într-o întâlnire convocată pentru a dezbate „problema Soljeniţîn”, Leonid Brejnev afirma: „Avem tot temeiul legal să-l trimitem la închisoare. A încercat să submineze tot ceea ce este sfânt pentru noi: pe Lenin, sistemul sovietic, puterea sovietică… Acest huligan Soljeniţîn e de necontrolat”. Arhipelagul Gulag a fost mai mult decât o capodoperă, a fost un semnal de alarmă care a reuşit, împreună cu relatările lui Wurmbrand, să trezească din amorţeală Occidentul şi să-l conştientizeze că lucrurile nu sunt în regulă dincolo de cortina de fier.

Dacă spui ce trebuie, cum trebuie şi când trebuie poţi să contribui la schimbarea lumii. Aceasta este lecţia care ne-a fost servită de Soljeniţîn şi noi creştinii ar trebui să luăm aminte la ea. Senzaţia mea este că deşi o epocă a apus, încă nu putem să o definim în mod clar pe cea care îi succede. Şi asta fiindcă nu suntem în stare să conştientizăm cu adevărat împotriva cui luptăm. Sau poate că nu suntem în stare să emitem un mesaj suficient de coerent şi la obiect care să se transforme într-un “Arhipelag Gulag” al vremurilor actuale, ajutând lumea să se polarizeze în mod corect.