Mersul Vremurilor

Beni Cocar: “Am mers pe urmele Domnului Isus şi nu am vrut să fac niciun compromis” (II)

Mersul Vremurilor: În ţară aţi păstorit doar la Mediaş, înregistrându-se în acei ani o creştere nemaîntâlnită a bisericii. Din cate am înţeles eu, în cei şase ani de pastoraţie s-a dublat numărul membrilor bisericii. Cum a fost posibil aşa ceva în acel context, deloc favorabil lucrării?

Beni Cocar: A fost HARUL Lui Dumnezeu. Fratele Ştef a lucrat mulţi ani înainte de a fi mers eu acolo. A fost rodul multor ani de rugăciune şi Dumnezeu a fost bun ca să ierte toate greşelile tactice făcute de noi (de mine). Nu putem explica fenomenul de la Mediaş, dar a fost un adevarat “trezire” dar nu a pocăiţilor ci a celor din oraş. Veneau fără ca cineva să-i cheme. Cred că un ajutor l-am avut în clădirea bisericii. Era impunătoare şi oamenii din oraş nu erau jenaţi să intre la pocăiţi. Avea aspect de catedrală şi oamenii venerau clădirea. Apoi şicanele care ni le făceau nouă aveau efect invers. Oamenii erau mai curioşi să vadă ce e acolo. După ce au publicat cartea “Duminica era ziua mea de plâns” şi apoi Scânteia sau alt ziar comunist ne-a ponegrit, asociindu-ne cu Maglavitul… oamenii din oraş au venit la biserică. Ce cred că a fost fenomenal au fost copiii / adolescenţii care au cerut să fie botezaţi. Nu era obieceiul să coborâm sub 18 ani, iar noi am coborât sub 10! Baptiştii au sărit ca arşi. Miliţianul de la oraş striga la mine de ce botez copii mici… am râs şi am spus că ortodocşii îi botează încă din faşă! Atunci de ce te rogi pentru bolnavi? Am spus că orotdocşii fac maslu pentru bolnavi… şi atunci nu a mai zis nimic. Cred că toate acestea ne-au adus vizibilitate şi toţi pocăiţii s-au entuziasmat şi chemau vecinii, prietenii la biserică. A fost un efort comun de rugăciuni şi post, precum şi predicarea unei Evanghelii clare. Nu am complicat Cuvântul, ci L-am predicat simplu, pentru oamenii din oraş.

MV: Dacă n-am fost suficient de incomod, mai am o şansă… Ce s-a întâmplat de aţi decis să emigraţi în SUA?

BC: O combinaţie între dorinţa noastră şi a securităţii. După 1983, şicanele erau mai dure. M-au oprit în două, trei rânduri şi m-au ţinut ore în şir fără motiv. Ba că sunt asociat cu americani care sunt spioni de la CIA, or că sunt rebel şi Mara nu ştie că eu sunt în Cluj. Era de râs când le spuneam că nu lucrez la Uniune ca să ştie Mara de mine, ci lucrez la biserica de la Mediaş şi ei ştiau de mine… După ce biserica lui Buni a fost demolată şi el expulzat din Bucureşti, vedeam posibil să ni se termine libera circulaţie! Mama a murit dubios la 53 de ani şi în acel timp era Billy Graham în ţară. În drum spre înmormântare, şeful miliţiei de la Mediaş m-a oprit şi m-a întrebat unde mă duc. I-am spus că a murit mama şi merg la înmormântare. Nu m-a crezut şi m-a acuzat că merg pentru a-l întâlni pe Billy Graham. I-am spus că nu mă duc să-l vad, ei au nevoie să-l vadă, eu sunt deja pocăit. M-au lăsat să trec de punctul lor, dar cred ca m-au urmarit (ca şi de alte dăţi). La înmormântarea mamei, o secretară de la ambasada americană ne-a invitat la o recepţie cu Billy Graham. Ne-am dus şi acolo am văzut lumea “bună” a României. Toţi şefii de culte, toţi oamenii mari din România. Acolo am văzut pe Ştefan Andrei de care ştiam că este ministru de externe. Un om de la ambasadă m-a întrebat dacă vreau să vorbesc cu Billy Graham. Cum să nu! Mi-a adus un asociat cu care am schimbat câteva vorbe şi apoi m-a aşezat şi pe mine în rândul marilor demnitari care-l felicitau pe celebrul evanghelist. Cand am ajuns în faţa lui… am turuit cât am putut de repede despre biserici închise şi demolate, de pastori fără carnete (mai eram noi doi, Buni şi eu, fratele Ştef, Candrianu de la Ipoteşti şi Chivoiu de la Roman). În mod strategic, Dr.Gheorghiţă şi Paul Negruţ îşi primiseră carnetele cu câteva zile înainte de vizita lui Billy Graham. Ei mi-au spus că au vorbit şi pentru noi, dar nu s-a întâmplat nimic. Am avut şi o carte de-a evanghelistului Billy Graham primită din Israel şi am cerut un autograf. Am lăsat cartea în România, dar nu mai ştiu la cine! După acel minut lung, imediat a venit la mine un individ şi m-a întrebat ce-am vorbit cu Billy Graham. I-am spus totul şi mi-a spus că voi pleca în America. Era 17 Septembrie 1985. L-am întrebat cine e şi mi-a spus că lucra la Ambasada Română din Washington. Mi-a spus şi numele – era secretar II. Am întrebat pe americanii pe care-i ştiam la amabasada americană ce e un secretar doi şi mi-au spus în limba română: “securitate!”

Acel om mi-a spus că el ştia că şi eu am primit carnetul şi că pe biroul lui avea un fax care spunea acest lucru. I-am spus că nu e adevărat şi că lucrurile nu sunt bune, iar el mi-a spus ca în America nu voi avea biserică mare şi că-mi va fi greu, etc. I-am spus că nu plec, iar el spunea că ştie că voi pleca. În următoarele săptămâni au venit doi tineri de la ambasada americană la noi acasă şi ne-au spus că au vize pentru noi. Le-am spus că nu plecăm dar ei au zis că de la cel mai înalt nivel au auzit că nu ni se dă decât dreptul de plecare din ţară nu alt drept. În 21 Ocotmbrie 1985 am predicat la Speranţa la Arad. Fratele Ştef a fost cu două zile înainte şi s-a pocăit multă lume şi câţiva oameni de acolo, peste voia fratelui Truţa care era pastor, m-au chemat pe mine. Eu nu am fost şi nu sunt evanghelist, dar ei au insistat şi m-am dus. Când fratele Truţa mi-a cerut textul pentru acea seară, imediat mi-a spus că nu e un text de evanghelizare. I-am spus că nu fac evanghelizare ci predic Cuvântul Lui Dumnezeu. Nu i-a placut nici lui şi nici celor ce m-au chemat. Am predicat ce am crezut ca e de la Domnul şi am întrebat dacă cineva vrea să urmeze pe Domnul Isus pe calea îngustă. Foarte puţine mâini s-au ridicat şi i-am chemat în faţă. Erau o mână de oameni, 6-7. În timp ce eu chemam, cineva a făcut zarvă la uşă. Am crezut că e cineva sub infuenţa alcoolului, aşa că m-am rugat şi am încheiat. Fratele Truţa a dispărut, fără să-mi zică ceva. Un diacon m-a invitat în altă sală, sau la deminsol să vorbesc tinerilor. În acel timp a venit un alt diacon şi m-a întrebat daca dau voie să se dea caseta mea la inspectorul care făcuse zarvă la uşă şi striga la oameni să nu meargă în faţă că acolo e un excroc sau aşa ceva. I-am spus să i-o dea. Nu am predicat decât că la urmă noi vom câştiga, cei de partea Împăratului Isus!

În acea seara am sunat-o pe Daniela, soţia mea şi i-am spus că plecarea în America nu e o idee prea rea. Ea a iubit fiecare piatra şi pomişor din România. A fost plecată în străinătate la şcoală şi nu vroia să plece din România. În acea seară, în vocea ei s-a simţit resemnare şi, cu un oftat, a zis da. În 22 Octombrie 1985 am depus actele de plecare defintivă noi, familia Ştef şi Buni, la Bucureşti. În Decembrie a fost în România Schultz (fostul secretar de stat al USA) şi el a urgentat plecarea noastră. Înainte de Crăciun am avut aprobarea de plecare. În 26 Martie 1986 am plecat cu toţii din România. A fost dorinţă? A fost împingerea lor? Credem ca a fost voia Lui Dumnezeu. Ne-a fost greu să ne despărţim de biserică. A fost o rupere extrem de grea.

MV: Ajuns în SUA aţi făcut un pas mare către o cariera didactică, pe lângă activitatea pastorală. Ce anume v-a determinat să faceţi această mutare?

BC: Am fost invitat să predic la capela unui colegiu ca şi pastor etnic! Când am terminat (nu am predicat, ci le-am povestit câteva din episoadele din România), decanul a venit la mine şi m-a rugat să predau la ei. Eu luasem un Master of Divinty la Detroit Baptist Seminary. I-am spus că nu ştiu engleza şi că nu ştiu să predau, iar dânsul a spus să spun doar ce-am spus la capelă şi e de ajuns. Un alt profesor sponsora o familie din România şi a sprijinit angajarea mea. Aşa am ajuns profesor. În timp am terminat doctoratul în teologie şi apoi în lucrare pastorală. De câte ori am încercat să mă las de una sau de alta, am fost rugat să nu mă las. Aşa am rămas şi pastor şi profesor. Cred că am fost determinat să ajut pe oameni, fie români fie americani, să meargă pe calea Domnului.

MV: Aveţi o experienţă bogată, bazată pe o activitate complexă desfăşurată atât sub dictatură, cât şi în ţara tuturor posibilităţilor, atât ca pedagog dar şi ca pastor provenit dintr-o familie de pastori… aflat la suficient de mare distanţă de disputele din ţară ca să nu fiţi suspect de partizanat… ce părere aveţi de modul în care se desfăşoară deconspirarea pastorilor colaboratori ai securităţii?

BC: E trist că au fost pastori colaboratori. Nu trebuia să fie aşa. Dacă au fost, de ce trebuie alţii să-i deconspire? Nu predicăm noi mărturisirea păcatelor? Nu era normal ca fiecare să mărturiseasca şi să se pocăiască. Se scuteau de atâtea învinuiri şi acuzări neterminate. Nu cred că ajută cauzei lui Hristos acest proces pe care unii nu vor să-l termine.

MV: Ştiu că răspunsul la această întrebare nu poate satisface o problemă atat de complexă, totuşi care ar trebui să fie direcţia pe care ar trebui să se încadreze evanghelicii români în problema deconspirării?

BC: Să ne pocăim cu toţii, de la vlădică la opincă. Să ne mărturisim colaborarea şi să cerem Domnului şi pocăiţilor să ne ierte.

MV: În încheiere, o ultimă întrebare: Nu vă este dor de Brăila? Unii dintre brăileni mai păstreaza cu sfinţenie ‘suveniruri’ de la Beni Cocar…

BC: Aşa cum v-am spus iniţial, mi-e dor de Braila şi ar fi o mare bucurie să revăd acele locuri. Salut cu bucurie pe toţi cei de la Brăila care mă mai ştiu. De mult ne-am rugat Domnului să ne deschida el o cale când şi dacă vrea să mergem în România. Fratele şi sora Ştef, părinţii soţiei mele sunt în vârstă şi necesită îngrijirea noastră aproape permanentă. Ei au locuit cu noi sau noi cu ei de la casatorie!… Nu putem planifica deocamdată nici o călătorie.

MV: Vă muţumim pentru amabilitate şi pentru timpul oferit!

BC: Cu plăcere!