Mersul Vremurilor

DANUT MANASTIREANU: “Orice as face, accentul va cadea întotdeauna pe investitia în viata câtorva”

Dănuţ Mănăstireanu este un binecunoscut lider creştin român prin intermediul căruia Dumnezeu a impactat în mod esenţial mult vieţi, depunând o activitate remarcabilă în slujba Lui, atât înainte cât şi după Revoluţie. Receptat ca un personaj nonconformist şi incomod, fie de autorităţile comuniste, fie de cele eclesiastice, Dănuţ a găsit de cuviinţă să-şi investească viaţa cu pasiune în semenii săi, prin ucenicie şi mentorare. A jucat un rol important în înfiinţarea Editurii Logos din Cluj, cât şi a Colegiului Richard Wurmbrand din Iaşi, este membru fondator al S.A.R.E. (Societatea Academică a Românilor Evanghelici) şi în prezent deţine o funcţie importantă în organizaţia World Vision. Blogul personal al lui Danut poate fi vizitat aici. Ca urmare a solicitării noastre a avut amabilitatea să ne acorde acest interviu:

Mersul Vremurilor: Dănuţ, eşti o persoană cunoscută mediului evanghelic românesc. Ştim ce spun alţii despre tine, inclusiv pe blogurile de scandal… (!) însă vrem să ştim ce spui tu despre tine însuţi. Deci, dacă ar fi să te prezinţi în mod succint, în doua trei fraze, ce anume crezi că e nevoie să spui despre persoana ta?

Dănuţ Mănăstireanu: Nu este uşor să spui ceva semnificativ despre tine însuţi în câteva fraze şi mai ales, este o mare doză de deşertăciune în felul în care vorbim oricare dintre noi despre noi înşine. Din acest punct de vedere, chiar şi caracterizările duşmanilor, oricât de deformate ar fi ele, sunt probabil mai relevante decât propriile noastre vorbe. Voi încerca totuşi. Fie ce-o fi.

Sunt un creştin evanghelic român. Sub raport confesional mă definesc drept anglican, deoarece am evoluat în cursul studiilor teologice către o înţelegere mai liturgică şi mai sacramentală a creştinismului, decât cea din tradiţia baptistă în care am trăit cea mai mare parte a vieţii mele. Totuşi, pentru că în Iaşi nu există o biserică ce ţine de Reforma magisterială, mă închin acum într-o biserică penticostală „mai altfel”, numită Străjerul, în care mă simt foarte bine, deşi, sincer să fiu, nu am stofă de penticostal. Sub raport teologic subscriu fără rezerve la crezul creştinismului istoric, aşa cum este el exprimat în crezul niceo-constantinipolitan, pe care îl rostim în fiecare duminică în biserica în care mă închin.

MV: Înţeleg că una dintre pasiunile tale a fost să-ţi investeşti viaţa în alţi oameni, fiind adept al uceniciei şi al mentorării. Ce anume crezi că a contat decisiv în formarea ta spirituală? Se poate spune despre tine că ai fost ucenicizat şi mentorat de cineva?

DM: Dumnezeu, în providenţa lui a făcut să fiu mereu înconjurat de oameni care au investit în viaţa mea: Marcu Nichifor, Nicolae Tonoiu, Ferenc Visky, Ulf Oldenburg, Vasilică Moisescu, Simion Cure, Iosif Ţon sunt câţiva dintre oamenii care mi-au influenţat viaţa intr-o mai mică sau mai mare măsură. Niciunul dintre aceştia nu mi-a fost însă mentor, în sensul tehnic al acestui cuvânt.

Am învăţat ucenicia abia dupa 1977, când m-am întâlnit pentru prima data cu Navigatorii. De la ei am capătat pasiunea pentru a investi în viaţa câtorva oameni şi tot ei mi-au transmis iubirea pentru studierea Scripturii. Din acestea, chiar dacă Navigatorii n-au intenţionat neapărat asta, s-a născut mai apoi interesul pentru teologie. Ce am învăţat însă de la aceşti oameni, mai presus de orice, este importanţa investiţiei spirituale în formarea celor care au chemarea de a sluji pe Dumnezeu în mijlocul unei societăţi seculare. Din pricina obsesiei noastre nebiblice cu presupusa superioritate a slujirii eclesiale, aceia dintre creştini care au o chemare seculară continuă să fie şi astăzi cea mai neglijată categorie de oameni din biserică. Pe aceştia doresc eu să-i slujesc, mai mult decât pe oricine altcineva.

MV: Aş vrea să rămânem puţin în perimetrul lucrării de ucenicie, fiindcă ucenicia este un subiect cu o prezenţă tare anemică în mediul evanghelic autohton. Au nevoie bisericile evanghelice din România de ucenicie? De ce crezi că este ea importantă?

DM: Creştinismul nu se învaţă: el „se ia”, ca gripa şi abia apoi se învaţă toată viaţa, de la „maeştri”. Din păcate, adeseori teologia pe care o predicăm în bisericile noastre se concentrează pe convertire (tot ce trebuie să faci ca să fii mântuit este să-L „primeşti pe Cristos în inima ta”, orice va fi însemnând această expresie pietistă, care, în mod surprinzător poate, pentru unii, nu se găseşte nicăieri în Scriptură). Când adaugăm la aceasta ideea, mecanicistă şi lipsită de suport biblic, după părerea mea, conform căreia „odată mântuit, eşti pentru totdeauna mântuit” orice ai face dupa aceea, ucenicia devine o chestiune opţională şi neimportantă, de vreme ce esenţialul şi urgenţa este „să mântuim” (ce expresie oribilă!) pe cât mai mulţi până nu vine sfârşitul.

MV: Părerile cu privire la ucenicie sunt extrem de variate. Te rog să ne împărtăşeşti din experienţa ta care este relaţia corectă între ucenic şi ucenicizator şi cât crezi tu ca este sănătos să dureze acest proces?

DM: Ucenicia este un proces extrem de complex, deşi unii, mai ales în vest, au încercat să reducă această artă la o simplă mecanică, în aşa fel încât, ca într-un flux tehnologic, la un capăt „bagi” necreştini, iar la celălalt capăt scoţi lideri de diverse niveluri (cine ştie, pricepe la ce fac aluzie aici; cine nu, mai bine să nu aibă parte niciodată de asemenea forme dezumanizante de „tehnologie spirituală” made in the USA.

În ce priveşte relaţia dintre ucenic şi maestru, nu împărtăşesc modelul specific ortodox al „tăierii voii” şi al ascultării absolute a ucenicului de maestrul său. Mi se pare straniu cum anume s-a putut naşte această idee, extrem de periculoasă, după părerea mea, într-un context teologic care exalta libertatea omului. Eu privesc ucenicia ca pe un soi de legământ în care ucenicul şi maestrul intră de bună voie şi care poate fi rupt oricând, la iniţiativa oricăruia dintre ei. Totuşi, cred că un adevărat maestru nu-şi abandonează niciodată ucenicii, orice s-ar întâmpla.

Cât despre durata relaţiei de ucenicie, într-un anume sens ea nu se sfârşeşte niciodată, căci seamană cu relaţia dintre un fiu şi tatăl lui, numai că aici este vorba de taţi şi fii duhovniceşti. Într-un alt sens însă, copiii – fizici sau spirituali, trebuie să zboare la un moment dat din cuib şi, dacă lucrul acesta nu se realizează la timp, se pot naşte tot felul de patologii. Problema poate apărea atât la cei uceniciţi, dacă ei nu vor să umble pe propriile picioare, şi atunci trebuie „aruncaţi” din cuib, dar şi la cei care ucenicesc, atunci când aceştia nu sunt gata să-i lase pe ucenici să plece. În acest caz „despărţirea de maestru” se face cu dureri şi poate lua uneori chiar forma unui aparent „paricid”, dar ea trebuie să se producă, chiar şi cu acest preţ nenatural, căci altfel maturizarea ucenicului nu se va petrece niciodată.

În ucenicia biblică nu există reţete, ci doar principii, care şi acelea se aplică în mod contextualizat, căci fiecare fiinţă umană este unică şi irepetabilă. Lucrez în această perioadă, împreună cu doi prieteni ai mei, Liviu Ciortuz şi Dănuţ Jemna, la o carte despre ucenicie. Nu ştim când va fi gata, căci lucrul la ea merge destul de greu, cu toate celelalte responsabilităţi profesionale pe care le avem fiecare dintre noi, dar atunci când va fi gata sper ca veţi afla mai multe despre felul în care gândim noi ucenicia, privită din perspectiva a trei generaţii diferite.
MV: Îţi permite activitatea ta la World Vision să mai fii dedicat uceniciei?

DM:Ucenicia nu este atât o activitate, cât, în primul rând, un mod de viaţă. Aşa fiind, ea devine parte din tine şi nu te poţi despărţi de ea, orice ai face. Desigur, atunci când călătoreşti 150-200 de zile pe an, aşa cum fac eu acum, nu este uşor să ai relaţii regulate cu cineva (de fapt acest lucru nu este posibil nici măcar cu nevasta, ceea ce este mult mai grav). Aşa fiind, trebuie să devii creativ – în dragoste, ca şi în ucenicie şi să foloseşti cât mai eficient toate ocaziile posibile. În acelaşi timp, slujba mea în World Vision presupune şi ucenicirea celor a căror activitate o coordonez în birourile locale din cele paisprezece ţări în care lucrez. Aşa fiind, nu mă pot desprinde de „patima uceniciei” nici măcar atunci când călătoresc.

MV: Nu te întreb ce ai face dacă ar fi să o iei de la început în aceleaşi condiţii… Vreau să te întreb ce ai face dacă ai avea acum vârsta de 20 sau 25 de ani, în contextul actual politic, economic şi spiritual al ţării, deci în aceste circumstanţe cum crezi că ar fi mai eficace să-ţi investeşti viaţa?

DM: Drept să-ţi spun, nu m-am gândit niciodată la asta. Deşi cred că am o conştiinţă istorică foarte dezvoltată, sunt un om care trăieşte în viitor mai degrabă decât în trecut. Totuşi, dacă aş putea-o lua de la început, în noile condiţii, probabil că nu aş mai studia economia (o disciplină pentru care nu am vocaţie şi în care am ajuns din imposibilitatea politică de a studia sociologie, aşa cum era iniţial intenţia mea). Probabil că, în condiţiile de acum aş studia în mod temeinic teologia şi apoi m-aş specializa în ceea ce se numeşte îndeobşte „teologie publică”. Este însă prea târziu pentru asta. Nu sunt un frustrat, dar trebuie să fiu realist. Deşi am un doctorat în teologie, nu voi fi niciodata teolog în sensul plenar, academic, al acestui cuvânt. În acelaşi timp, orice om care abordează în mod coerent, raţional şi spiritual viaţa de creştin, este totuşi teolog, în sensul generic al acestui termen. Orice aş face însă, accentul va cădea întotdeauna pe investiţia în viaţa câtorva. Mulţimile nu mă atrag şi luminile rampei îmi par a fi deşertăciune. Spun asta chiar dacă ştiu că Dumnezeu îi cheamă pe unii la asta. Pericolul narcisismului şi al orgoliului este însă enorm în acele circumstanţe şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu mi-a dat acea chemare. Şi aşa am destulă bătaie de cap cu mândria, fără a fi o persoană publică prea proeminentă.

MV: Rubrica unde voi posta acest interviu se numeşte “discuţii incomode” şi de aceea îmi cer iertare anticipat pentru urmatoarea întrebare, care respectă blazonul. Unii iţi reproşează parcursul confesional. Cine e ‘vinovat’ de acest traseu?

DM: Se spune că numai proştii sunt absolut consecvenţi. În ce mă priveşte, nu mi-am făcut niciodată un ideal din stabilitate şi echilibru. Aşa cum spunea cândva David DeWitt, un om de la care am învăţat enorm, „nimeni n-a învăţat vreodată ceva de la oamenii echilibraţi; un mort este un om perfect echilibrat”. Cei care mă cunosc ştiu că nu sunt un om echilibrat şi nici nu încerc să fiu. Ar fi teribil de plictisitor. Spun asta chiar dacă (sau tocmai pentru că) ştiu cât preţ pun evanghelicii pe echilibru. Poate că de aceea sunt cei mai mulţi dintre evanghelici atât de neinteresanţi.

În ce priveşte confesionalismul, îl consider cel mai mare scandal al creştinismului. Aşa fiind, nu m-am putut subordona niciodată în mod total unui anume sistem confesional. Oricât m-ar urî unii dintre evanghelici pentru această afirmaţie (căci, da, evanghelicii pot urî ingrozitor de mult; este suficient să te uiţi pe bloguri ca să vezi asta), cred că am din naştere o vocaţie ecumenică. Eu datorez enorm de mult tradiţiei baptiste, unde am trăit cea mai mare parte a vieţii mele şi unde am cei mai mulţi prieteni. Cu toate acestea, am fost întotdeauna doar „un fel de baptist” şi am fost mereu deschis să învăţ de la creştini din alte tradiţii. În grupurile mele de ucenicie au fost întotdeauna oameni de cele mai diverse orientări creştine. Bătrânul Bunaciu caracteriza acest lucru într-una din cărţile lui spunând că „Mănăstireanu… nu ştie ce crede”. Asta este parerea lui şi, chiar dacă, în mod evident, nu pot fi de acord cu ea, drept să spun, nici nu mă pot supăra pe dânsul, mai ales atunci când citesc dedicaţiile absolut flatante pe care mi le-a scris pe cărţile lui (cândva am sa le public faţă în faţă, ca să vedeţi că nici el n-a fost consecvent).

Dacă însă cauţi neapărat vinovaţi pentru traseul meu confesional, atunci vina nu poate fi decât la mine. Că au contribuit şi alţii la asta, în bine sau în rău, este ceva absolut secundar. Ceva totuşi trebuie să ştii şi tu şi cititorii tăi. În sens tehnic n-am fost decât membru al confesiunii baptiste, până atunci când am părăsit-o în mod definitiv, acum doi ani.

MV: Dacă ar fi să te supui unei abordări critice, în scopul evaluării personale, ai avea ceva să-ţi reproşezi? De ce?

DM: Desigur. Am moştenit de la tatăl meu o gură rea şi o impulsivitate care mă fac sa spun sau să fac uneori lucruri de care apoi îmi pare rau. Poate nu pentru că le-am facut sau le-am spus, ci mai degraba pentru cum am făcut-o.

Am de asemenea, o toleranţă foarte redusă pentru prostie, făţărnicie şi fanatism, mai ales în ipostazele lor religioase. Aşa cum spunea unul dintre oamenii pe care i-am apreciat cel mai mult ca şefi, „probabil că oricine altcineva în lumea asta este mult mai răbdător ca Dănuţ”. Poate tocmai de aceea nu mi-a dat Dumnezeu daruri pastorale (lucru pentru care îi mulţumesc în fiecare zi). Atunci când, în mod natural, simte că ar trebui să tragă cu sete câteva şuturi în fund, păstorul trebuie să fie răbdător şi zâmbitor. Mulţumesc frumos. Aşa ceva nu este pentru mine. Prefer şuturile în fund, inclusiv cele primite. Mi se pare mai real şi mai sănătos.

MV: Ai putea să ne vorbeşti puţin despre planurile tale de viitor?

DM: Am să-ţi spun doar trei lucruri, căci nu cred că ai spaţiu pentru mai mult. În plan personal, sper să termin şi să mă mut în câteva luni în casa pe care o construiesc de câţiva ani buni. Mă bucur că avem acolo, alături de noi, pe trei dintre cei cinci nepoţi ai noştri şi sperăm să-i putem ucenici, pe cât cu putinţă, în cele ale Scripturii şi în cele ale culturii. Pentru ceilalţi doi nepoţi, aflaţi în Scoţia, ne rugăm să le găsească Domnul alţi „bunici spirituali”.

În toamna aceasta sper să termin, împreună cu un bun prieten, Dorin Dobrincu, Directorul general al Arhivelor Naţionale ale României, proiectul editorial intitulat “Omul evanghelic. O perspectivă asupra comunităţilor protestante româneşti”. Este vorba de o colecţie de circa douăzeci de eseuri, scrise de evanghelici şi neevanghelici, care încearcă să exploreze din diverse perspective comunităţile evanghelice româneşti. Unele dintre domeniile de care ne ocupăm n-au fost abordate niciodata în literatura de specialitate. Sperăm ca această carte, pe care intenţionăm s-o publicăm şi în limba engleză, va stimula iniţiarea în viitor a unor cercetări de calitate cu privire la mediul evanghelic românesc.

Un alt lucru important pe care îl am pe inima mea în prezent este iniţierea unui dialog teologic între evanghelici şi ortodocşi în România. Lucrez acum la editarea unei cărţi care discută trei posibile perspective în relaţiile dintre cele doua tradiţii. În aceeaşi direcţie se încadrează şi încercarea de publicare, în engleză şi română, a tezei mele de doctorat.

MV: E vreo întrebare care ai fi dorit să-ţi fie adresată într-un interviu şi nimeni nu s-a gândit la ea? Dacă da, care este şi cum ai răspunde la ea?

DM: Da, iată, nu m-a întrebat nimeni până acum ce anume i-am facut lui Răsvan Cristian Stoica de mă urăşte atât de mult? Este însă o întrebare la care nu am raspuns. Poate mă ajută cineva să aflu. Sau poate că nu e vorba de ceva ce i-am facut, ci de ceva ce nu i-am facut. Dumnezeu ştie. Deşi mă tem că s-ar putea ca „Celălalt” să ştie mai bine motivul. De aceea zic, Dumnezeu cu mila.

MV: Mulţumim mult pentru amabilitate!