Mersul Vremurilor

EUFROSINA CIUCA: “La 9 ani am fost judecata de Tribunalul Militar!”

Mersul Vremurilor (MV): Cum te-ai prezenta dacă ţi s-ar lua un interviu?

Eufrosina Ciucă (EC): Nu ştiu, probabil aş spune câteva lucruri care mi se par mai semnificative…

MV: Cum ar fi?

EC: M-am născut în 1929, la Cahul, azi în Republica Moldova. Părinţii mei au devenit creştini când aveam 4 ani, un rol important jucându-l sora mea mai mare, Elisabeta. La 9 ani am fost judecată de Tribunalul Militar din Galaţi sub acuzaţia de propagandă comunistă. De fapt un grup de tineri cântase pe stradă un cântec religios şi acuzaţia a venit ca măsură de represalii. Am trăit pe viu cedarea Basarabiei, apoi cucerirea ei de către români şi, în fine, în 1944, familia mea s-a refugiat din faţa tancurilor ‘eliberatoare’ ale Armatei Roşii dincoace de Prut, unde ne-a surprins momentul 23 August. O vreme ne-am ascuns, eram vânaţi pentru vina de a fi basarabeni, am trăit într-un beci pentru a evita să fim deportaţi în Siberia. În 1946 m-am botezat în Biserica Baptistă din Brăila, unde sunt membră şi în prezent. M-am căsătorit cu Constantin în 1957, el decedând în 2004. Am trei copiii şi viaţa mi-am petrecut-o între casă, slujbă (soră medicală pediatrie) şi biserică.

MV: În ce împrejurări s-au pocăit părinţii tăi?

EC: Tatăl meu era un om căruia îi plăcea viaţa. Participa la petreceri, nu era alcoolic dar îi plăcea să bea vin, căuta voia bună… Ştia carte şi, pentru meritele şcolare primise ca premiu o Biblie, pe care o citise din scoarţă în scoarţă de mai multe ori. În anumite momente, căzut pe gânduri îi povestea mamei, care nu ştia să citească, cum că din lectura Scripturii îşi dă seama că unii oameni vor fi mântuiţi, dar nu ei şi nici preoţii… fiindcă nici ei, nici preoţii nu făceau ce scrie în Biblie. Lucrurile astea sunau ciudat tare pentru mama, care era foarte habotnică şi respecta cu sfinţenie toate tradiţiile.

Prin 1933 a venit un grup de misionari baptişti în Cahul. Au ajutat la misiune mai multe persoane, din diferite părţi, ştiu că erau, printre altele, din Chişinău, Bolgrad, Moscovei, chiar şi cineva din Tulcea, un frate numit Madan. Oamenii aceştia au închiriat o casă şi organizau în fiecare seară întâlniri de evanghelizare. Sora mea mai mare, care avea 11 ani, a aflat de aceste întâlniri şi i-a cerut mamei voie să se ducă şi ea. Mama însă s-a opus din răsputeri, fără să cedeze lacrimilor ei insistente. Într-o duminică, a venit în vizită, de la Tătărăşti o soră de-a mamei, Fatima, căreia i se zice Hotina. Tătărăşti era un sat din apropiere, unde funcţiona deja o adunare de credincioşi şi mătuşa mea deja se convertise. Această mătuşă a insistat pe lângă mama să meargă la adunare şi, în final, mama s-a dus acolo împreună cu Fatima şi cu sora mea. Atât mama cât mai ales sora mea au fost impresionate de adunare şi au continuat să o frecventeze, fără opoziţie din partea tatălui, dar fără a reuşi să-l ia şi pe el. Asta până într-o duminică dimineaţa când tata, luând Biblia la subraţ, i-a zis mamei să stea acasă că se duce el la adunare, să le demonstreze pocăiţilor că sunt rătăciţi. În acea duminică tata a lipsit de acasă toată ziua şi mama era convinsă că el s-a dus de fapt la vreun chef, să bea şi să se distreze cu prietenii. Seara a venit şi, în mod ciudat, foarte tăcut, vizibil schimbat, a intrat în casă. În primul moment, mama a început să-l mustre: “Păi la biserică te-ai dus tu, bărbate, de vii la ora asta acasă?” “Da, la biserică am fost, toată ziua”, a răspuns foarte potolit el. “Cum aşa?” Atunci tata a povestit cum a intrat la adunare, cum a ascultat tot ce s-a predicat, cum a pus întrebări la sfârşit, cum a rămas să postească în continuare cu ceilalţi, să se roage şi să discute lucrurile pe care nu le înţelegea şi cum, până la urmă, a realizat că aceştia sunt oamenii care fac ceea ce scrie în Biblie, oamenii care sunt mântuiţi. Aşa a venit credinţa în viaţa familiei noastre. Astfel tatăl meu s-a lăsat de tutun şi, spre disperarea prietenilor de chefuri care au zis că şi-a pierdut minţile, a fărâmat cu toporul butoaiele de vin, fiindcă era posesorul unei crame impresionante. În vremea aceea, venea în casa noastră foarte des unul dintre pionierii credinţei în Basarabia, pastorul Constantin Tafratov. Era un om deosebit şi îşi făcea întotdeauna timp şi de copii. Scopul lui era să întărească credinţa tatălui meu, să-l ucenicizeze dacă pot spune aşa.

MV: Ce s-a întâmplat când aveai 9 ani?

EC: Păi în casă la noi, aproape în fiecare seară se aduna lumea. Ne plăcea mult să cântăm împreună, ne rugam, aveam părtăşie, petreceam timp cu alţi credincioşi, aveam parte de o atmosferă extrem de plăcută. Într-o zi s-a adunat un grup de tineri, câţiva care erau deja majori dar şi unii care nu aveau încă 18 ani, printre care era şi sora mea. La un moment dat s-au hotărât să meargă la cineva. Pe drum, au trecut pe lângă casa bunicilor mei, care erau foarte împotrivitori şi nu ne mai recunoşteau drept rude, asta de când ne-am pocăit. Când au ajuns în dreptul casei bunicului, sora mea s-a rugat de tinerii din grup să cânte o cântare, să audă şi bunicul, fiindcă ea ştia că lui îi plăcea muzica. A doua zi, o femeie care locuia pe stradă, împreună cu preotul ortodox, au făcut reclamaţie la parchet, cum că pocăiţii fac propagandă religioasă şi comunistă pe stradă. Asta se întâmpla pe vremea dictaturii regale, când bisericile evanghelice erau închise şi adunările religioase erau interzise (evident nu cele ortodoxe). Din tot grupul, reclamanţii nu au recunoscut-o decât pe sora mea care imediat a fost chemată pentru anchetă. O zi întreagă a fost anchetată, ameninţată, ba chiar şi agresată fizic, deşi avea doar 17 ani, doar, doar să spună cu cine a fost pe stradă, dar ea a refuzat să dea vreun nume. La insistenţele mamei, seara a fost lăsată să plece acasă, dar rechemată a doua zi. Fiindcă anchetatorul i-a zis mamei că nu va scăpa până nu va mărturisi cu cine a fost pe stradă, părinţii mei s-au sfătuit cu tinerii în cauză ca sora mea să spună doar câteva nume, ale unor tineri care nu erau majori, gândindu-se că legea va fi mai puţin aspră cu aceştia. Ca grupul să nu pară prea mic, m-a inclus şi pe mine, deşi eu nu fusesem cu ei pe stradă.

MV: Părinţii tăi au fost de acord cu acest plan?

EC: Bineînţeles că da! Cazul nostru a ajuns în curând la Tribunalul Militar din Galaţi, care îşi avea sediul în clădirea care mai târziu a fost alocată Universităţii din localitate. Întregul Cahul vuia, în special din cauză că bunicul se delimitase de noi şi cerea pedepsirea noastră exemplară. Însă foarte mulţi oameni ne simpatizau şi nu ne doreau răul. De exemplu un om de afaceri ne-a pus la dispoziţie autobuzul lui, în mod gratuit, pentru a ne duce la judecată, în ziua hotărâtă.

Ajunşi la Tribunal, au început audierile. Înaintea noastră au fost judecate tot felul de cazuri, dar niciunul de natură religioasă. Erau acolo spre judecată oameni care au dezertat din armată, care deţineau ilegal arme de foc sau care comiseseră delicte grave. Simpla noastră prezenţă printre acei infractori era de-a dreptul şocantă. Când a venit rândul nostru, întâi au fost citaţi martorii acuzării. De remarcat că nimeni de pe strada bunicului nu a mai vrut să depună mărturie. O vecină a zis că e surdă şi nu aude ce-i la stradă. Alta a zis că nu era acasă. Altcineva a zis că dormea şi nu a auzit nimic. Oamenii s-au ferit să se alăture acuzatorilor noştri. Judecătorul, când m-a văzut, fiind cea mai mică dintre acuzaţi, învelită toată într-un şal mare de-al mamei mele, m-a luat în braţe şi a început să intre în toate birourile să arate ce ‘inculpat periculos’ avea el de condamnat în acea zi!

Când a venit rândul nostru să vorbim, am spus ceea ce s-a întâmplat, anume că am cântat o cântare să audă şi bunicul, nimic altceva. Atunci ni s-a cerut să cântăm ceva ca şi grup şi am ales să cântăm ceva ce ştiam bine cu toţii, anume:

“O ce valuri de-ndurare,

Curg din crucea lui Isus

O ce jertfă minunantă

Este jertfa lui Isus!

Curăţit în al Lui sânge

Şi crezând în jertfa Lui

Te apropii fără teamă

De Prea Sfântul Dumnezeu.”

A fost extraordinar să cântăm în acele împrejurări şi în acel loc despre jertfa lui Isus, ca nişte miei în mijlocul lupilor, la Tribunalul Militar. Spre surprinderea noastră oamenii ne-au ascultat cu atenţie dar şi cu emoţie, într-o vreme în care bisericile erau închise, mulţi fiind pedepsiţi din greu pentru ‘delicte’ religioase. După ce am terminat de cântat întreaga cântare, fără ca cineva să schiţeze vreun gest măcar pentru a ne opri, la puţină vreme s-a comunicat decizia tribunalului. Curtea a analizat cântecul nostru şi a văzut că era strict inspirat din Sfânta Scriptură, negăsind nicio vină, precizând că “Sfânta Scriptură este de-asupra tuturor şi ea nu poate fi judecată!” Aşa am fost eu inculpată la vârsta de 9 ani! Mi-aduc aminte că, la întoarcere, au venit cu noi în autobuz, atât anchetatorul din Cahul, cât şi preotul şi femeia care ne-au acuzat. Pe drum, anchetatorul şi-a cerut scuze de la noi, în mod special de la tata, dar, când am intrat în Cahul şi oamenii au întrebat cum s-a terminat procesul, femeia care a depus plângere împotriva noastră a afirmat pe un ton obraznic că “sfinţii bani au rezolvat problema”, insinuând că judecătorul ar fi fost mituit de noi, lucru ce era evident neadevărat. Dar oamenii ştiau cum stau lucrurile în realitate.

MV: Ce s-a întâmplat cu oamenii aceştia?

EC: Destinul fiecăruia a fost extrem de semnificativ. Sora mea a murit de meningită în anul următor, chiar înainte de cedarea Basarabiei. În zilele premergătoare morţii ea privea deja către o altă realitate şi se mira că nu vedem şi noi îngerii. Pe moment nu ştiam dacă e lucidă şi o testam dacă recunoaşte pe unul şi pe altul. A fost lucidă până la capăt. Preotul şi-a pierdut minţile după cedarea Basarabiei în 1940 şi cred că a sfârşit la un ospiciu. Femeia care a depus plângere împotriva noastră a fost deportată în Siberia şi nimeni nu a mai auzit ceva de soarta ei. Părinţii mei au renunţat la toate, la case, la pământ, la locul de baştină, dar nu la credinţă. Din 1944 s-au stabilit în Brăila, unde au rămas până ce au trecut la Domnul, în anii 80. Pastorul Constantin Tafratov a refuzat să se refugieze din faţa ruşilor, în 1944, şi a suferit moarte de martir. Am auzit că ar fi fost torturat ca să se lepede de credinţă şi că l-au ţinut cu tălpile pe plita încinsă, dar nu a cedat. Era unul din acei oameni care şi-au luat în serios credinţa lor şi aşa am făcut şi noi, cei care am crescut în umbra lor. Nu a fost uşor, dar a meritat.