Iosif: "În ciuda opresiunii exista o libertate emoţională şi mentală"

Iosif: “În ciuda opresiunii exista o libertate emoţională şi mentală”

Iosif, pe numele lui adevărat Johan Boekhout este un vechi prieten al românilor evanghelici. Înainte de revoluţie ne-a vizitat intens ţara, implicat fiind cu BEE, în vederea instruirii de lideri, fiind extrem de apreciat pentru calităţile lui de învăţător biblic. A continuat să vină şi după 1989 în România, la diferite conferinţe organizate de OSCER, BEE, AFCR sau BIG. Interviul acesta a fost luat pe 5 septembrie, la Oroshaza în Ungaria, cu prilejul întâlnirii anuale a familiilor membrilor fondatori ai BIG Impact, unde Iosif a fost invitat ca vorbitor motivaţional.

Mersul Vremurilor: Dacă ar trebui să te prezinţi în doar două, trei fraze, ce ai spune despre tine?

Iosif: Mă numesc Iosif Boekhout, sunt din Olanda şi sunt casatorit cu Yvonne. Avem un băiat în grijă, pe nume Davy. El nu este adoptat, nu ne poartă numele dar este în grija noastră şi va rămâne aşa până va împlini 18 ani.

MV: Cu ce te ocupi în viaţa de zi cu zi?

IB: M-am ocupat cu pregătirea biblică şi aşa am ajuns în Romania prima oară cu BEE, fiind implicat în instruirea unor pastori din biserici baptiste, penticostale, creştine după Evanghelie şi reformate. Asta a durat până în 1991. M-am implicat, cum am zis mai sus, în pregătirea şi formarea liderilor şi aşa am cunoscut câţiva oameni care sunt acum în BIG. A fost o experienţă minunată. În acea vreme se desfăşura în clandestinitate mişcarea studenţilor evanghelici din Timişoara, am fost însă implicat şi-n Bucureşti, Cluj sau Oradea. În Olanda fac cam acelaşi lucru. Sunt ca un jucător de baschet, cu un picior acasă şi cu celălalt în alte ţări, călătorind foarte mult. Cu piciorul de acasă, am pregătit pastori din 6 denominaţiuni. Dar din 2000 ajut la crearea unui program de pregătire în Africa. Aşa că de atunci mă ocup doar de asta, devenind liderul unui proiect legat indirect de pregătirea spirituală şi din această cauză nu am mai fost activ ca învăţător.

MV: Văd că într-un fel mi-ai anticipat anumite întrebări dar aş vrea să mai dăm puţin firul înapoi şi să-mi spui cum ai devenit creştin…

IB: Campus Crusade for Christ… Ei au venit în Olanda în anii ’70 şi fratele meu a devenit creştin prin lucrarea lor, apoi părinţii mei au cunoscut umplerea cu Duhul Sfant tot datorită lucrării acestora. Pe atunci eu aveam vreo 14 ani.

MV: Deci familia ta nu avea un fundament creştin? Ştii la ce mă refer.

IB: Ba da, părinţii mei erau creştini. Dar ei erau preocupaţi mai mult de a-L servi pe Domnul, fără să-L lase pe acesta să lucreze la inimile lor. Aici s-a produs o schimbare majoră. Pe vremea aceea tatăl meu era casierul Bisericii Reformate din Olanda. Asta era o funcţie destul de înaltă în cadrul bisericii. El era convins că, slujind biserica Îl slujea pe Dumnezeu, crezând că trebuie să lucreze perfect ca şi casier ca să-L slujească cum trebuie pe Dumnezeu. În acea vreme a descoperit că Duhul Sfânt lucrează în noi în mod individual şi nu doar în biserică, că suntem incompleţi şi imperfecţi, că avem nevoie de ajutor, neputându-L sluji într-un mod perfect şi, de asemenea, că El poate lucra prin noi. Această experienţă spirituală i-a oferit multă bucurie.

MV: Când ai venit prima oară în Romania? În 198…

IB: În Februarie 1985.

MV: Bine… deci ai avut o lucrare desfăşurată în “underground” câţiva ani. Veneai des în perioada aceea în România, pe vremea regimului comunist?

IB: Da, de 5-6 ori pe an.

MV: Ce-ţi mai aminteşti din acele vremuri? Veneai dintr-o ţară liberă. Cum a fost să călătoreşti în spatele Cortinei de Fier şi să dezvolţi o lucrare aici?

IB: Nu a fost foarte diferit, doar din punct de vedere logistic era cu totul diferit. Mă refer aici la libertatea de a lua mai multe decizii. În ţara mea nu-i poţi zice şefului: “La revedere!” şi să pleci pentru a participa la un training vreme de 3 zile. În România îi poţi spune şefului “La revedere! Am o problema.” El va spune “Ok!” şi ai rezolvat. Aşa că am dat de câteva lucruri aici care erau cu totul noi pentru mine, lucruri care au creat câteva condiţii favorabile pentru programul de instruire pe care îl organizam. E drept că trebuia să călătoresc mult, spre deosebire de Olanda, dar era nevoie să trec de Securitate aşa că au fost drumuri absolut necesare. Asta a fost o altă diferenţă. Dar să vin în România a fost asemenea venirii într-o ţară latină şi eu mă bucur de libertatea pe care voi v-o creaţi, de atmosfera de aici. Bucuria, inovaţiile, spontaneitatea, poeziile… pot spune că a fost întotdeauna ceva frumos în Romania care-mi amintea că sunt într-o ţară minunată. În ciuda opresiunii exista o libertate emoţională şi mentală.

MV: Am şi o întrebare mai delicată! Am auzit că numele tău adevărat nu este Iosif…

IB: Da!

MV: Care a fost motivul pentru care ţi-ai ales un nickname?

IM: Îmi place mult această întrebare. În misiunea în care am slujit a trebuit să ne alegem o poreclă, pentru a putea vorbi orice doream şi care să nu aibă nici o legatură cu paşaportul nostru când urma să trecem graniţa. Unul dintre oamenii care m-a influenţat să mă implic în această lucrare full time, în 1984, a fost Iosif Ţon, aşa că am zis: “numele meu este Iosif”. Mi-a luat 2 ani să mă obişnuiesc cu oamenii spunându-mi Iosif. Iar acum, în cadrul BIG văd că oamenii folosesc tot acel nume. E OK!

MV: Aşa că majoritatea românilor care te cunosc te ştiu drept Iosif!

IB: Cred ca da.

MV: Ai avut de furcă în acea perioadă cu miliţia sau cu securitatea?

IB: Da.

MV: Cu consecinţe negative?

IB: Nu, percepeam doar faptul că sunt urmărit. Experienţele negative au fost în Germania de Est dar nu în România.

MV: Prin această relaţie pe care ai avut-o cu creştinii din România mă întreb care e perspectiva cuiva care priveşte din afară în ce priveşte evoluţia lucrării. Crezi că au facut ceea ce trebuie creştinii români după ce Biserica a devenit liberă, la revoluţie?

IB: Nu ştiu! Chiar nu ştiu! Înainte de revoluţie totul era fix, neschimbabil. Am văzut apoi biserici penticostale foarte tradiţionale, transformându-se, evoluând odată cu renunţarea la tradiţie. A fost foarte interesant să văd acel fenomen. Nu mă întreba ce a fost bine sau rău. Am observat în unele denominaţiuni înainte de revoluţie că numărul de copii din biserici era foarte mare, număr care s-a schimbat acum, iar în alte denominaţiuni era manifestată vizibil frica că dacă nu asculţi îţi pierzi mântuirea. Nu ştiu dacă aceasta din urmă a suferit vreo schimbare, dar teama de cooperare s-a schimbat. Nu am fost însă prea des în România ca să mă pot pronunţa în ce priveşte schimbările care au avut loc şi nici nu sunt în măsură să decid dacă s-a facut bine sau rău, aşa că mă abţin aici.

MV: Eu am crescut în sistemul comunist. Înainte de 1986-1987 nici nu mă aşteptam ca sistemul să se prăbuşească. Abia atunci unii au început să vorbească că trebuie să ne aşteptăm ca într-o bună zi comunismul să intre în colaps. Sistemul era atât de puternic înşurubat în educaţia oamenilor, în fiecare latură a societăţii, încât în minţile noastre eram prizonierii lui. Eram creştini, dar eram sclavii sistemului. Aşa că pentru mine schimbarea a fost majoră. Acum suntem o parte a Uniunii Europene, însă nu sunt sigur dacă ştim cum să ne comportăm în această nouă conjunctură, atât ca indivizi cât şi ca biserici si organizaţii. Vreau să te întreb, la final, ce sfaturi ai avea pentru cineva care a crescut în felul acela şi acum trăieşte acum în această nouă conjunctură?

IB: Ar fi două răspunsuri. De exemplu ar putea apărea o problemă. Am trăit în ghetou, trăim în ghetou şi ne creem ziduri. Folosim o anumită terminologie pentru acest lucru, o apropiere mai tradiţională, mai legalistă. Alţii vor să vadă cum este cu libertatea şi să-şi asume responsabilităţi în cadrul libertăţii. Mulţi dintre traditionalişti vor spune că acela este semnul liberalismului. Dar mai sunt şi aceia care folosesc în mod greşit libertatea, pentru a depăşi anumite limite pe care Dumnezeu le-a lăsat pentru a nu fi depăşite. Eu cred că amândouă tipurile de persoane greşesc în mod egal. Când Dumnezeu pune limite, face asta pentru că ne iubeşte şi este bine pentru noi. Pentru cei foarte religioşi, limitele reprezintă ceva de care nu trebuie nici măcar să ne apropiem, pentru că dacă le vom depaşi Dumnezeu ne va respinge. Nu aşa este Dumnezeu. El nu ne respinge când depăşim o limită, nici când păcătuim. El ne iubeşte şi L-a dat pe Fiul Său să moară pentru păcatele noastre. Alţii se uită la limite ca şi cum ar fi făcute de oameni şi nu-şi dau seama că sunt principii morale care trebuie respectate. În opinia mea, în orice cultură, lucrurile se schimbă. Schimbările se petrec uneori în mod gradual, alteori în grupurile mici schimbările se fac instantaneu. Într-o perioadă de schimbare există o stare haotică. Întrebarea mea este: cei ca mine, care lucrăm în pregătirea altora, ne-am pregătit pe noi înşine pentru o asemenea schimbare? Şi răspunsul este nu. Am fi putut. Partea bună într-un sistem de pregătire este că oamenii trebuie să fie încurajaţi să fie creativi şi să gândească liber. Bucuria de a gândi liber şi de a fi creativ reprezintă o componentă foarte bună în pregătirea de lideri pentru o vreme în care nu vor mai fi. Foarte bună! Şi, de asemenea, metoda de pregătire în grup mic este foarte bună, pentru ca nu ia cineva o decizie pentru toţi ci totul se bazează pe feedback-ul pe care îl ai de la membrii grupului.

MV: Mulţumesc Iosif pentru amabilitatea ta!

IB: Şi eu îţi mulţumesc!