Mersul Vremurilor

Bucureşti – Cairo prin Roma

Sâmbăta dinaintea Floriilor, la ora 8:30 dimineața, un prieten ne aștepta cu mașina la poartă pentru a ne duce de la Brăila la Otopeni. După un drum lipsit de peripeții de vreo trei ore eram la aeroport. Am trecut pe la Alitalia la check-in, nu a trebuit decât să arătăm pașapoartele, informațiile erau deja în sistem, grație biletelor electronice. În doar două minute ne-au fost cântărite, etichetate și preluate bagajele – serviciul a fost fără reproș. Ne-am îmbarcat la cursa de Roma (notabilă calitatea excepțională a aeronavei Airbus 320, nou nouță, operată de partenerul AirOne al companiei Alitalia) și am ajuns pe Fiumicino fără vreun incident major. Surprize mici am întâlnit însă pe acest aeroport unde am avut de așteptat vreo șase-șapte ore zborul de Cairo.

Fiindcă de dimineață nu a fost chip să luăm micul dejun înaintea plecării iar în avion nu am avut parte decât de un snack minuscul, primul lucru la care ne-am gândit a fost să mâncăm ceva. Am găsit destul de greu ceva ce semăna a fast food… aici se serveau jumătăți de pizza la 4 EUR… am luat câte una – erau bune dar străvezii de subțiri și nu ne-au liniștit apetitul. Așa că am plecat după ceva mai consistent și mai ieftin. Am dat în cele din urmă de un restaurant gen împinge-tavă care părea mai decent la prețuri. Ne-am plâns însă banii… mâncarea era flască, fără gust, predomina mizeria, geamurile erau nespălate și pline de dâre, la intrare era o mochetă extrem de murdară pe care o ignorasem din dorința de a economisi bani… proastă alegere.

După ce ne-am lecuit de foame, am căutat o casă de schimb valutar, dorind să cumpăr ceva lire egiptene, fiindcă urma să ajungem în Cairo după miezul nopții și nu știam dacă voi putea face schimb valutar la ora aceea. Mă stresa gândul că va trebui să iau un taxi de la aeroport pentru a ajunge la hotel, fără a avea lire egiptene să îl plătesc. Ştiam că euroii reprezintă o valută desirabilă oriunde dar totuşi nu mă simţeam confortabil cu această soluţie. Mă așteptam să fie un curs de schimb dezavantajos pe aeroport – știam lecția de la Otopeni… dar nu credeam să primesc cam 80% din cât aș fi primit la Cairo pentru suta mea de euro. Să nu-i mai aud pe italieni că îi acuză pe români că sunt hoți fiindcă ei au patentat procedura. Cu acte în regulă. În fine, poate că sunt deja subiectiv dar “marele” Fiumicino mi s-a părut în urmă față de Otopeni, la curățenie, la servicii și la organizare. Ca să nu pomenesc că în ultimul moment au schimbat poarta de plecare a avionului spre Cairo și de la megafon au anunțat doar în italiană, deși numărai pe degete pasagerii italieni din avionul nostru…

La Roma era seara de înviere dar nimic pe aeroport nu trăda acest lucru. Puțin dezamăgiți că nu am simțit un pic de atmosferă pascală, ne-am îmbarcat întru târziu spre destinația multașteptată. În avion o altă surpriză. Poate că exagerez dar de când am călătorit prima oară după revoluție la Londra cu un avion sovietic marca Tupolev, nu am mai întâlnit ceva așa de uzat pe un zbor internațional. Husele de la scaune aduceau cu cele de la vechile vagoane CFR de clasa I, curate dar tocite, nivelul de zgomot transmis prin fuselaj era destul de supărător, doar că față de zborul de la Otopeni, comparabil ca durată, aici am avut parte și de o masă realmente copioasă, inclusiv ceva pe bază de somon cu care m-aș obișnui la un meniu zilnic În fine, după miezul nopții am ajuns la Cairo. Terminalul pe care am sosit avea un aer vechi, obosit, ceva gen gara Timișoara din anii de dinainte de revoluție. Totul cenușiu, anost chiar, pereți din beton placați cu faianță ieftină, lucru care te face să te simți ca într-un imens wc public. Cu ceva emoții m-am îndreptat spre un ghișeu bancar, similar unei case de schimb dâmbovițene, de unde trebuia să cumpăr timbre autocolante pentru viză, în valoare de 15 dolari bucata. Am luat timbrele, asistat fiind de un localnic extrem de binevoitor, așa cum aveam să descoper că este aproape fiecare egiptean… le-am lipit în fiecare pașaport, apoi am trecut la ghișeul de control și de eliberare a vizelor. În două minute aveam pașapoartele ștampilate și eram gata pentru experiența egipteană. Era deja ora 1 noaptea… Avizat deja de prețurile solicitate de taximetriști, am început o negociere la sânge cu unul dintre sutele care agățau turiștii. I-am zis la ce hotel vrem să ajungem și a zis că ne costă 150 de lire egiptene (cca 75 lei). La protestele mele a scăzut la 100, moment în care i-am spus că știu că face doar 50, dar sunt dispus să îi dau 75 dacă plecăm imediat. A acceptat pe loc și în cca 30 de minute eram la hotel. Aici am avut surpriza de a fi opriţi la intrarea în parcare la un pichet de control, format din gărzi înarmate şi un câine ciobănesc german care ne-a adulmecat conţinutul portbagajului. Asta a fost o formalitate zilnică cu care a trebuit să ne obişnuim. La intrarea în hotel, alt punct de control, cu raze X, ca la accesul în aeroport. Şi cu acesta aveam să ne obişnuim în zilele următoare. În câteva minute eram deja cazați și aveam la îndemână primele informații necesare. Întrucât în Cairo era mult mai cald decât în România, am apreciat mult aerul condiționat din hotel și am fost surprins de acuratețea relatărilor de pe internet despre hotelurile egiptene: într-adevăr toate lucrurile erau cam obosite, dar eram mulțumit de igiena camerei și a băii, precum și de aerul condiționat. O primă surpriză negativă a fost descoperirea faptului că internetul wireless promis pe situl iHotels era doar un basm, realitatea a fost că a doua zi am băgat adânc mâna în buzunar pentru a fi conectat în cameră printr-un modem de cablu la ceva ce ei numesc “High Speed Connection” dar care, în realitate, funcționează “at a very low speed”… Dar cum mi-am propus să nu las aceste lucruri să-mi strice bucuria vizitării Egiptului, am decis să le accept cu zâmbetul pe buze și să le consider normale. M-am bucurat că de la balcon se vedea Nilul și, de la înălțimea etajului 15 (din 33) la care ne aflam, aveam o panoramă excelentă asupra orașului.

În mod ciudat, în acea primă noapte am fost asaltați de un concert care a durat până în zori, efectuat de muezinii minaretelor nenumăratelor moschei care înțeapă cerul orașului Cairo. La fiecare moschee, în minarete sunt amplasate megafoane destul de babane care transmit rugăciunile și cântecele rituale ale musulmanilor și, datorită densității crescute a acestor moschei, sunetul rezultant este extrem de ciudat, înfiorător aș putea zice, pentru cineva care nu este familiar cu el. Slavă Domnului că treaba asta nu a fost decât în prima noapte, în rest aceste rugăciuni s-au desfășurat în perioade decente de timp.

Eram deja conectați la Egipt, tânguirile muezinilor nu făceau decât să crească misterul dens care plana asupra acestei țări și, cu toată oboseala drumului, priveam pierduți de la balcon un oraș care părea frumos, încercând să anticipăm ce aveam să descoperim începând cu a doua zi. Aveam cumva o strângere de inimă, gândindu-mă că nu cunoșteam pe nimeni acolo, că nu este nimeni care să mă sfătuiască și nimeni care să răspundă la miile de întrebări care stăteau în stand by, multe dintre ele de pe vremea copilăriei. Era însă și bucuria că am ajuns în sfârșit pe meleaguri cu adevărat biblice, reale, palpabile, unde au ostenit robii evrei și unde și-au desfășurat activitatea înțelepții renumiți ai unei epoci de mult apuse. Dar era ceva în mine care îmi spunea că va fi bine și că nu vom fi la voia întâmplării. Din aeroportul Otopeni unde funcționa un hotspot wireless gratuit, trimisesem un mesaj de ultimă oră pastorului din Cairo, întrebând dacă nu are în biserică pe cineva care ne-ar putea duce cu mașina proprie de colo colo, evident contra cost. Nu îmi făceam mari speranțe dar credeam că într-un fel sau altul vom răzbate. Și nu m-am înșelat.

Mă opresc aici cu relatările fiindcă m-am întins suficient de mult – dar în episodul viitor sper să abordez pe larg experiența avută la biserica din Cairo în duminica Floriilor și primul contact cu egiptenii. Ne auzim curând!