Mersul Vremurilor

Printre creştini într-o ţară musulmană

În ciuda planurilor noastre, oboseala drumului, tânguirile prelungite până dimineaţa ale muezinilor din sutele de moschei risipite prin oraş şi hiperexcitarea datorată faptului că am ajuns în acest loc exotic au constituit un inamic serios pentru odihna din prima noapte pe pământ egiptean, aşa că dimineaţa abia am putut ajunge la micul dejun de la restaurantul hotelului, asta fiindcă se termina la ora 11:00… şi nici vorbă să mai ajungem la biserică. M-am mulţumit să iau pulsul oraşului de la balconul camerei de hotel, avantajat şi de zoom-ul aparatului de fotografiat care mă ajuta să iau primplanuri destul de interesante.

La lumina zilei, dintr-odată Cairo arăta altfel. Noaptea văzusem un oraş modern, cu multe clădiri înalte şi frumos luminate… mă aflam într-un hotel confortabil, la etajul 15 din 33, în partea centrală a metropolei, vecin cu World Trade Center şi cu un hotel extrem de luxos, Konrad, la cinci minute de mers pe jos de un mall scump, extravagant de scump, foarte aproape de Nil, ale cărui ape se vedeau undeva în dreapta. În direcţia Nilului erau doar clădiri impresionante, dar dacă mutam ochii puţin, perspectiva devenea surprinzătoare. În faţa mea se întindea un cartier de locuinţe, toate aveau cel puţin două nivele, majoritatea mai multe, cu acoperiş terasă, fiindcă aveam să aflu că precipitaţiile nu sunt o problemă pe aici. Ceea ce surprinde este îngustimea străzilor, absenţa totală a curţilor şi perspectiva deplorantă a acestor acoperişuri tip terasă. Practic acoperişurile lor ţin loc de curte, magazie şi ladă de gunoi. Dacă s-a stricat maşina de gătit şi se înlocuieşte cu alta, cea veche se pune pe acoperiş. Dacă se sparge un perete interior, molozul rezultat este depozitat pe terasă. Dacă se schimbă giurgiuveaua de la geam sau o uşă, cea veche este depozitată tot acolo. Privind de sus aceste terase, aspectul este de-a dreptul lugubru. Lesne de înţeles această situaţie, având în vedere că egiptenii trăiesc comasaţi de-a lungul Nilului iar densitatea de populaţie, în zonele urbane, este de peste 8000 de locuitori pe kilometrul pătrat…

Al doilea lucru pe care l-am remarcat a fost traficul de pe stradă. Era duminică la amiază şi vedeam sub ochii mei un adevărat furnicar. În Egipt nu există reguli de circulaţie – şoferul este responsabil doar să nu lovească botul maşinii. În rest are voie să facă ce vrea. Nu se semnalizează la schimbarea direcţiei de mers, nu se dă prioritate de dreapta, traversările se fac oricum şi oriunde, dar pe riscul tău, circulaţia este haotică, pe şosele cu mai multe benzi o sa vezi pietoni, biciclişti şi scuterişti circulând printre rândurile de maşini… Mai mult, vezi şi câte o femeie cărând pe cap un platou mare, pe care se află pâine pentru comercializare sau alte produse alimentare. Multe claxoane, frâne şi multe, foarte multe maşini vechi şi boţite, lovite în neştire şi îndreptate aproximativ, la ochi, fără prea mare preocupare pentru partea estetică. De fapt Egiptul este un fel de cimitir de maşini al Europei… majoritatea autoturismelor de pe străzi având 15… 30 de ani vechime. Găseşti aici multitudine de autovehicule Lada 1200 sau 1500, Renault 12 şi Dacia 1300, Fiaturi antice cât şi, mai ales, modele vechi şi foarte vechi de Hyundai, marcă predominantă în zonă.  Pe lângă acestea găseşti exemplare de tot ce ţi-ar trece prin cap, inclusiv maşini ultramoderne, reduse ca număr totuşi. După noxele de la eşapamente, cred că doar Cairo poluează mai mult decât toate metropolele americane luate la un loc, dar se pare că pe ei nu-i prea deranjează acest lucru.

Un alt lucru care m-a surprins a fost rolul poliţiştilor de circulaţie… dincolo de figurile fioroase din România, cu care nu-ţi doreşti să ai parte de conversaţie, cei de aici păreau băieţi simpatici, gata să-ţi dea informaţii despre adresa la care doreai să ajungi. Am rămas surprins să văd că taximetriştii îşi permiteau să-i claxoneze uşor, doar pentru a le atrage atenţia şi a le pune întrebări aproape din mers. Nu am văzut pe niciunul să se formalizeze şi n-am remarcat ca şoferii să aibă vreo angoasă de prezenţa acestora pe şosea.

În fine, contemplarea traficului pietonal combinat cu cel rutier, de la balconul camerei, a fost ca o primă acomodare cu noua realitate, apoi devreme am plecat la biserică, nevrând să pierdem programul care începea la ora 17:00.

Întâlnirea cu baptiştii egipteni a fost una extrem de surprinzătoare pentru mine. Biserica lor, construită în 1963 mi-a adus aminte de vechea biserică din Brăila, unde am copilărit. În stânga şi în dreapta amvonului două uşi, acoperite cu draperii. În spate un balcon mare, accesibil printr-o scară care pornea în stânga uşii. Deşi nu părea o lege, predominant femeile stăteau în dreapta şi bărbaţii în stânga. Ca şi în biserica copilăriei mele nu am văzut bărbaţi în partea femeilor dar am văzut destule femei migrate în cealaltă parte. Pentru o ţară musulmană, am fost surprins să văd absenţa baticelor, broboadelor şi a altor învelitori feminine. Doar câteva femei, în general mai în vârstă, aveau capul amplu acoperit… în rest nimic. Îmbrăcămintea era lejeră, de stradă, în limite decente, dar fără aspecte festiviste sau de uniformă. De fapt comportamentul egiptenilor creştini mi s-a părut unul extrem de relaxat la biserică… o închinare vioaie, condusă de un grup bine pregătit muzical, cu melodii ritmate, pline de viaţă –  deşi mi-au spus că multe sunt traduse din engleză nu am recunoscut nimic care să semene cu hit-urile praise & worship sau cu imnurile vechi de pe la noi. Oricum, oamenii se manifestă mai liber în biserică decât pe la noi… cântă din toată inima, nu anemic ca la noi şi nu se jenează să râdă, să bată din palme, să exclame sau să aprobe, atunci când este cazul. La un moment dat a fost prezentată şi o adevărată piesă de teatru, montată de tinerii bisericii, cu durată de peste 30 de minute. Decoruri, costumaţii, lumini speciale… treabă luată în serios, nu de doi bani. A fost plăcut să constat că media de vârstă a credincioşilor este una redusă, majoritatea membrilor fiind tineri sau tineri adulţi, până în 40 de ani. Ca în bisericile româneşti de pe vremuri, serviciile lor bisericeşti sunt lungi, extrem de lungi. Pentru vinerea mare, pastorul ne-a recomandat de exemplu să venim de la 13:30 la biserică, să nu ne plictisim, asta deşi începea serviciul la ora 11:00 – fiindcă oricum nu avea să se termine înainte de ora 15:00. Aşa am şi făcut în contextul în care totul se desfăşura în limba arabă! Singurul lucru care nu prea mi-a plăcut la ei era foiala de nedescris. În partea din spate în continuu unul sau altul ieşea afară, mai ales tinerii şi copiii, lucru care se pare că nu prea îi deranja pe localnici.

După terminarea serviciilor, oamenii rămân pe loc, mai ales în curtea bisericii, vreme de câteva ore. Aici are loc adevărata părtăşie, pe grupuri şi grupuleţe, cam cum se desfăşura pe vremuri şi la terminare în bisericile româneşti, însă pe o durată mult mai mare. Egiptenii sunt oameni prietenoşi, sociabili şi tânjesc după relaţii. Probabil că şi viaţa în context musulman îi face să aprecieze atât de mult timpul petrecut în prezenţa altor creştini. În Vinerea Mare am luat parte şi la Cina Domnului, o experienţă interesantă, urmată de un inedit “breakfast” după cum îl numeau ei, deşi era aproape 4.p.m. desfăşurat, cum altfel, pe acoperişul terasă… Aici am fost serviţi fiecare cu o sticlă de Pepsi (categoric mai bun decât cel din România) şi cu două lipii care aveau în interior nişte chestii vegetariene, destul de comestibile. Aveam să aflu că protestanţii obişnuiesc să postească împreună cu ortodocşii copţi, înainte de Paşte, aşa că nu mănâncă carne în acea perioadă. Participarea la acel breakfast a fost trăită din plin de membrii congregaţiei, risipiţi în grupuri, grupuleţe, în care se desfăşurau conversaţii extrem de vioaie. Cumva eram gelos pe buna lor dispoziţie şi pe atmosfera faină de acolo, gândindu-mă la contextele mai cunoscute mie cu persoane care se cred sfinte prin uciderea bucuriei lor şi a altora.

În mod surprinzător, atunci când sunt întrebaţi de relaţia cu musulmanii, îţi răspund în cor că au o relaţie excelentă. Dar entuziasmul din răspunsul lor îţi aprinde un beculeţ… cel puţin mie aşa mi s-a întâmplat. Mi-am adus aminte de o situaţie de acum 30 de ani când unul dintre prietenii mei a plecat la armată. Urma să ”slujească” la T.R., la Mangalia, exact în unitatea unde “slujise” cu un an înainte fratele meu. Unitatea respectivă era un batalion disciplinar şi multe cadre nu erau tocmai întregi la minte pe acolo. Ştiam de la fratele meu că aveau corespondenţa cenzurată şi că era vai şi amar de cei care scriau acasă despre condiţiile grele de acolo. Avizat de acest lucru, stabilisem cu amicul meu ca în scrisori, dacă vroia să se plângă de un anumit lucru, să îl descrie la superlativ. Când am primit prima scrisoare de la bobocul militar, nu mi-am putut stăpâni râsul, citind: “Dragă Mihai, n-o să-ţi vină să crezi dar aici mă simt extraordinar din absolut toate punctele de vedere!…” Cam acelaşi lucru s-a întâmplat când am auzit raportările entuziaste ale credincioşilor egipteni, mi-am dat seama că nu prezint suficientă încredere pentru a mi se spune cum stau de fapt lucrurile acolo. Când am intrat în discuţii mai intime, am aflat că lucrurile nu stau pe roz, nici măcar pentru creştinii ortodocşi de rit copt care reprezintă aproximativ 10% din populaţia Egiptului, cu atât mai puţin pentru fragmentata minoritate protestantă şi catolică, care reprezintă sub 1% la un loc. În contextul în care se estimează că Egiptul va ajunge în 15 ani ţara arabă cu cel mai mare număr de musulmani, depăşind Turcia şi Iranul, presiunea islamică în această zonă odată dominată de creştini (ce-i drept pentru scurtă vreme) este extraordinară. În contextul acestei presiuni, creştinii egipteni nu sunt implicaţi direct în evanghelizare, decât poate underground, şi asta destul de firav. Schimbarea de religie în Egipt este un risc extraordinar şi foarte puţini şi-au asumat-o, mulţi plătind extrem de greu acest risc. Chiar şi pentru noi, cei care am trecut prin perioada de dominare comunistă, aceste lucruri sunt greu de înţeles, de aceea mă feresc să emit judecăţi, mai ales că nu am prea multe informaţii. Din păcate presiunea aceasta extraordinară nu face altceva decât că împinge pe mulţi creştini spre emigraţie, întreg Orientul Mijlociu confruntându-se cu această situaţie. În mod special cei mai educaţi dintre creştini aleg calea exilului şi Canada, SUA sau Australia reprezintă ţinta lor predilectă.

Este interesantă şi convieţuirea protestanţilor cu ortodocşii copţi. Nu mică mi-a fost surpriza să aflu că ortodocşii îi numesc sectanţi pe ceilalţi, ca pe meleagurile mioritice, dar totuşi, în ciuda  acestui lucru, protestanţii sunt mult mai deschişi faţă de ortodocşi decât pe la noi. Spre deosebire faţă de România, sunt acceptate căsătoriile mixte, având în vedere dificultatea găsirii de parteneri pentru protestanţi, caz în care se obişnuiesc ceremonii religioase duble, câte una de fiecare rit… Greu de înţeles pentru ai noştri, pentru a uşura viitorul copiilor, egiptenii protestanţi îşi botează de mici copiii în bisericile copte, lucru care le uşurează mai târziu sarcina în cazul unei căsătorii mixte, posesorii certificatelor de botez nematrecând prin ritualul de ortodoxizare înaintea nunţii… Încăodată, netrăind acolo mă feresc să emit judecăţi asupra acestor practici.

În mod sigur Egiptul are nevoie de rugăciune. După cum mi-a împărtăşit un credincios, probabil că Dumnezeu pregăteşte acum o mare schimbare. Deşi oficial ţara este islamică (suniţi), tânăra generaţie este din ce în ce mai mult impactată de cultura occidentală (uite şi un efect bun al globalizării), slăbind puterea extremismului islamist. Pe străzi vezi fetele tinere îmbrăcate în ţinute occidentale, în multe cazuri acestea optând pentru un compromis, de gura părinţilor probabil… capul este acoperit arăbeşte iar trupul este îmbrăcat cu jeanşi şi tricouri la modă. În mall-urile scumpe, vezi musulmancele cele mai pocăite (eticheta dată de fiul meu) acoperite din cap până în picioare, doar cu o fantă mică în dreptul ochilor, purtând poşete italieneşti de mii de euro, alături de bărbaţii lor care şochează prin ţinuta “smart casual” demnă de zone selecte ale lumii occidentale. Se pare că încet, încet, oamenii se prind de ”cultura” vestică şi este imposibil ca acest lucru să nu reducă influenţa islamică. Când se vor schimba generaţiile, este posibil ca presiunea să scadă asupra creştinilor şi asupra evanghelizării. Depinde şi de evoluţia contextului internaţional. Merită însă să ne rugăm pentru egipteni, sunt oameni faini, oameni de calitate, cu tonus pozitiv (nu am auzit pe niciunul să se plângă de ceva), oameni care merită să fie eliberaţi prin Adevăr.

P.S. Îmi cer scuze pentru frecvenţa atât de redusă a relatărilor mele. Din păcate programul mă împiedică să dedic mai mult timp scrisului la ora actuală, o să încerc însă să fiu consecvent şi să termiun acest ciclu.