Mersul Vremurilor

Calus pe sufletul meu… şi oameni…

Aşezată pe banca de lemn din curtea frumos pavată, ascult rugăciunea tremurată a lui P. Cuvintele lui sunt simple pentru că P. nu are prea multă şcoală. Vorbele lui îmi taie inima pentru că, pe cât sunt de simple, pe atât sunt de reale, scoase brut din sufletul său care nu ştie să cosmetizeze. Mută, mă uit la rugăciunile mele şi le compar cu ale lui.

P: “Iţi multumesc, Doamne pentru că ziua de azi a fost mai călduroasă decât cea de ieri.” Iar eu ştiu că pentru el, căldura de astăzi înseamnă că nu a mai tremurat pe stradă şi că poate la noapte, nu va fi la fel de frig în canalizarea unde doarme el.

Eu: “Te rog să faci să fie şi azi cald.” Şi ştiu că de fapt frământ în mine gândul că aş vrea să mă pot încălţa cu pantofi şi nu cu cizme.

P: “Îţi mulţumim pentru că am venit aici, ca să ne întâlnim cu oamenii aceştia care ne ajută.” Iar eu ştiu că el că este recunoscător pentru oamenii care l-au găsit pe străzi şi care i-au spus despre un Tată care îl iubeşte. Nu are pe nimeni altcineva şi de când i-a întâlnit pe ei, nici nu mai caută prieteni, pentru că în lumea lui e greu să te încrezi în oameni.

Eu: “Iar m-am aşezat pe un scaun de unde nu văd bine până la amvon.” Şi ştiu că am uitat să mă bucur de cei pe care îi numesc fraţi şi surori ai mei.

P: “Iţi multumesc, Doamne că a venit şi M. astăzi, ca să audă şi el despre cei doisprezece paşi spre vindecare despre care învăţăm aici.” Şi ştiu că P. chiar se bucură că şi alţii ca el pot veni la această casă unde sunt primiţi cei marginalizaţi. E uimitoare legătura de suflet între oamenii care suferă împreună.

Eu: ” Aaaah, am ascultat şi ieri o predică, tot despre acelaşi subiect.” Şi ştiu că la începutul vieţii mele cu Hristos preţuiam orice cuvânt despre Dumnezeu.

P: “Te rog, Doamne, să ne ajuţi să scăpăm şi noi de patima alcoolului.” Şi ştiu prea bine cum arată P. şi M. şi toţi cei pe care îi cunosc eu în lumea lor când sunt tentaţi. Le-am auzit strigătele de atâtea ori. E atât de tare funia care îi ţine legaţi!

Eu: A, da! Ajută-mă şi pe mine să nu mă mai înfurii aşa de lesne pe aproapele meu… mi-e ruşine că nici acum nu am ajuns un model pentru cel de lânga mine.” Şi văd că rugăciunea mea păleşte şi scade în cuvintele lipsite de viaţă pe care le spun.

P: “Ajută-ne să scăpăm de băutură ca să fim şi noi OAMENI.” Şi plâng ascunsă în gulerul hainei, amintindu-mi de zecile, ba nu… de sutele de feluri în care P. şi ceilalţi ca el reaţionează crezând că nu sunt destul de buni pentru a fi numiţi oameni. Cât doare în mine respingerea care l-a făcut pe copilul acesta mare să creadă că nu e bun de nimic! Cât doare în mine amorţirea confortabilă în care intru atât de des!

E frig. Dalele de piatră abia se mai văd. S-a lăsat întunericul. P. s-a ridicat demult de pe băncuţa de lemn. Acum e înăuntru. Mănâncă. Îl văd prin fereastra aburită. Are spatele încovoiat şi într-o mână îşi ţine căciula murdară. Cu cealaltă mână mănâncă. M. este aşezat lângă el. În faţa lor, stau doi dintre OAMENII minunaţi de la care am învăţat atâtea. Oameni care continuă să lupte în linia întâi în tranşeele din Galaţi. Împreună, stau la masă. La fel ca într-o familie. Unde cu toţii sunt oameni. Unde oamenii înţeleg chemarea din “oridecâteori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut.” (Matei 25:40). E atât de simplu… şi fără prea multă teologie. Simplu, aşa cum sunt cuvintele lui P.

De unde stau, mă rog şi eu zdrobită: “Ajută-mă, Doamne să fiu şi eu un creştin la care să te uiţi cu plăcere. Ia bisturiul cel mai ascuţit şi taie calusul acesta urât care s-a depus pe sufletul meu. Ajută-mă să mă rog cu intensitatea cu care se roagă cel care Îţi cere “pâinea cea de toate zilele” din cauză că îi este foame şi nu poftă. Ajută-mă să Te iubesc la fel ca cel care Îţi înţelege îmbrăţişarea de Tată după ce a cunoscut un tată care l-a alungat. Vreau să nu mai uit că nu sunt cu nimic mai presus decât cel care nu ştie că nu trebuie să facă nimic pentru a fi primit printre OAMENI. Vreau să mă foloseşti în continuare pentru ca P. să afle că Tu vrei să-i spui că este prinţ şi că vrei să şadă la masă cu Tine.”

P. este un băiat de pe stradă care vorbeşte în cuvinte simple.

Eu… sunt creştinul prea obişnuit cu biserica şi cu statutul de cetăţean al cerului, creştinul căruia i-a crescut calus pe suflet.

Tu… cine eşti?