Mersul Vremurilor

Despre dragoste

S-au spus destule. Si mai ales, cine vorbeste!

Totusi ar mai fi ceva. Dragostea, unii o considera ceva, altii altceva, unii simt, altii nu stiu ce-i aia. Nu-i de mirare, daca pana si eruditii editori ai excelentei enciclopedii Britannica lasa cuvantul nedefinit. Intre ei toti, am si eu indrazneala sa spun lumii cum o percep eu, ca de obicei, dintr-un alt unghi. Ca sa nu fiu insa acuzat de ascutime unghiulara si ca sa-mi justific punctul obiectiv de vedere, fac apel la ceva universal. Ceva de netagaduit. Ceva usor de verificat si de crezut. Ceva, cred eu, frumos. Si ceva cu putere de convingere. Tot ce este in natura este destinat sa… creasca. Sa se dezvolte, sa acumuleze resurse, sa foloseasca resursele, sa produca ceva bun care sa creasca, sa se dezvolte… Si sa se bucure de procesul acesta de crestere. Cresterea este ceva extraordinar! Faptul ca ceva intentionat sa creasca creste este la fel de funciar ca si “fii tu insuti!” sau “fii om!”

Pentru mine, deci, dragostea este atunci cand cresterea, in oricare directie ar fi ea, se intampla. Daca este ajutata, daca este intentionata, daca este dorita! Sau cel putin nu este inabusita, nu este inasprita. Daca cresterea se intampla, cineva a oferit dragostea sa. Daca nu se intampla, nu stii ce-i dragostea. Degeaba vorbeste lumea! Si sa nu crezi tu, om in toata firea, ca tu nu ai nevoie de aceasta dragoste, de aceasta crestere. Spune-i cum vrei. Paradigma biotica. E acolo, in fibra fiintei, pentru ca Creatorul a intentionat-o.

A!… povestea cu Creatorul… nu suna bine… Prietene, daca nu este Creator, nu este nici dragoste! Oare actul de creatie nu este in chintesenta lui o oferta de crestere? O alta entitate ia chip si se dezvolta din mana si resursele creatorului. Si invers, nu-i asa ca dragostea este posibila tocmai pentru ca undeva sunt resurse infinite? Cine are resurse infinite este liber sa iubeasca. Pentru ca nu se mai teme de nimic. Doar are totul de partea lui. Da…

Dar ce imi pare ca o tragedie personala este ca din cati mentori am avut in viata — si cu adevarat le sunt dator multora –, numar pe degetele de la o mana pe cei care mi-au intentionat, din acest fel de dragoste, formarea. Ca este vorba de planul profesional, relational, emotional, spiritual sau cultural — acesta este limbajul dragostei pe care eu il inteleg.

Si intuiesc ca nu sunt singurul. Vrei-nu vrei, altii te vor influenta la un moment dat, iti vor deschide o cale! Dar motivatiile lor sunt amestecate. Intentiile sunt colaterale. Putini intentioneaza un proces de crestere, pentru majoritatea intentia e secundara. Sau e la voia intamplarii. Iar cei disciplinati destul ca sa lucreze din intentie cad adesea intr-un fundamentalism rigid, opusul dragostei.

Insa plugarul stie… El are o relatie aparte cu pamantul, cu samanta si cu spicul. Daca insa semanatorul este tehnologizat pana in dinti va uita curand echilibrul dintre efort si rezultate, din dorinta de mai mult si mai mult. Ca se intampla in productie e una, dar ca se intampla asa cu sufletele oamenilor e tragic. Vremea in care traim nu produce oameni cu inima de pastor, ci lideri de megabiserici si activistii lor.

Inca un argument. Dragostea descrisa pe paginile Scripturii este exact asa: lucreaza in folosul (cresterea) altora, ofera suport, fara motivatii ascunse, eleganta in purtare, linistita, rabdatoare si lucreaza din intentie. Si e lipsita de capriciile preconceptiilor si de spiritul de judecata! Tot ce o intereseaza este cresterea… in asemanare de Hristos! Un singur gand ma linisteste… ca aceasta asemanare… prin infuzia de capital divin, se intampla si in lipsa dragostei altora… e un har!