Mersul Vremurilor

Însetaţi după har

Stau în picioare în mijlocul camerei. Podeaua e găurită în multe locuri din care ies urâte nişte aşchii acoperite de grăsime murdară. Trei paturi fără forme stau parcă de pază în faţa pereţilor coşcoviţi. Aşternuturi murdare stau aruncate în dezordine, păstrând încă forma trupurilor – multe – care au dormit acolo noaptea trecută. Fereastra înaltă se zguduie la bătaia vântului iar ropotele ploii sună ascuţit în geam. Pe masa de plastic sunt resturi de mâncare şi nişte linguri murdare… atât de multe linguri pentru o singură farfurie! 

În aer, fumul gros de ţigară stă în straturi pe care mi se pare că le pot muta cu mâna. Nu mă pot mişca însă! 

Cele două femei de pe unul din paturi aruncă ţigările la intrarea mea în cameră şi le calcă cu talpa bocancilor. Pe celălalt pat, o fată tânără schimbă scutecele unui bebeluş frumos. Picioruşele lui goale, frigul din cameră şi ploaia urâtă de afară mă fac să mă strâng în haină. E frig…

În faţa sobei, bătrâna casei caută printre aşchiile de pe podea ceva să pună pe foc. Portiţa de fier se dă într-o parte cu o izbitură cu glas metalic şi văd cărbunii aprinşi.

Jarul… întotdeauna mi-a plăcut să privesc jarul. Câte lucruri frumoase mi-a povestit bunica mea stârnind jarul din sobă. Dar în camera bunicii mele era cald şi mirosea a gutui. Afară, ninsoarea curgea ca în poveşti… acum însă nu mă aflu în casa bunicii mele. Sunt într-una din casele sărace din oraşul meu. 

Portiţa se închide trezindu-mă.

Venisem pentru… a, da, venisem să iau Fetiţa pentru un control. Avem nevoie de un aviz pentru şcoală. Nu a venit la locul de întâlnire şi cum ploua, am venit aici, neştiind dacă plecase de acasă. E aici, stă întinsă pe pat şi se vede că e bolnavă. Îmi spun în minte că va trebui să mergem şi la medic după ce rezolvăm cu avizul. Lângă ea, pe acelaşi pat, se mişcă sub aşternuturi un trup al cuiva mai mare; aud gemete dar nu ştiu cine este.

Femeile spun că Fetiţa este bolnavă şi că nu poate merge la şcoală, dar ea se ridică pentru că ştie că trebuie să rezolvăm cu avizul astăzi. Coboară din pat. Picioarele ei goale lipăie uşor pe podea. E îmbrăcată cu aceiaşi pantaloni pe care îi poartă şi la şcoală. S-au rupt de atâta purtat.

Bătrâna caută iarăşi ceva să pună pe foc. Se apleacă şi cămaşa cu tăietura adâncă îi arată pielea îmbătrânită. Izbeşte portiţa de perete şi bombăne; vorbeşte fără să privească pe nimeni. I se alătură şi femeile. Sunt nemulţumite că pantalonii Fetiţei sunt rupţi, că nu are ciorapi şi că este bolnavă. Conchid repede, vorbind între ele, că ar fi mai bine şi mai ieftin ca ea să nu mai meargă la şcoală.

Ascult şi mi se pare că un şuvoi de apă rece îmi curge pe spate. E frig şi îmi strâng haina pe mine din nou. Cum?!? Să nu mai meargă la şcoală? Dar am luptat atât de mult ca Fetiţa să primească educaţie! Şi apoi, ei îi place la şcoală, acum scrie şi citeşte, învaţă bine… E numai în clasa I dar ştie mai multe decât toţi membrii familiei ei.

Picioarele ei goale încă mai calcă pe podeaua urâtă. E frig… eu am ciorapi… Fetiţa smulge ghetele din picioarele unui frăţior mai mic şi se încalţă… fără ciorapi. Nu ştiu în acest moment ce culoare au ciorapii mei dar ştiu că îi am şi că îmi ţin cald.

Femeile vorbesc şi sunt nemulţumite. “Nu faceţi nimic pentru ea!” aud şi îmi dau seama că toate vorbele de dinainte îmi erau adresate mie. Nu înţeleg. Ele continuă: “Cum vrei să o trimit la şcoală, nu vezi că nu are cu ce să se îmbrace?” Nu răspund. Abia acum înţeleg bine că toate acuzaţiile erau pentru mine. Femeile continuă. Sunt multe acuze dar ceea ce mă face să îmi fie frig este gândul că nu o vor mai lăsa pe Fetiţă să meargă la şcoală. Gândul că Fetiţa va sta acasă de acum să ajute la treburile gospodăriei ca cei mai mari este înfiorător. Ghiozdanul apare de după o masă şi suntem gata de plecare… să luăm avizul ŞI SĂ MERGEŢI LA DOCTOR! – aud ameninţarea. Fetiţa se încheie la haină şi una dintre femei sare să o ajute. Gesturile ei drăgăstoase sunt parcă ale bunicii mele din camera cu miros de gutui şi parcă nu mai e aşa de frig. Femeia scoate apoi din buzunar o hârtie verde pe care o strecoară în mâna Fetiţei zâmbind, “să-ţi iei un covrig!”. Da, nu mai e frig…  …dar glasul ruginit al bătrânei aduce iar aerul rece în cameră. Mă acuză iar: “Nimic nu aţi făcut pentru ea!” E frig din nou…

Plecăm şi deschid gura îngheţată să spun “la revedere” dar vocea pe care o aud îmi pare străină. Uşa înaltă se închide în urma noastră şi aud portiţa sobei izbindu-se cu duşmănie. 

Afară plouă. Asfaltul e rece şi de pe acoperişuri curg şiroaie murdare. Totuşi, e mai cald ca acolo. Mergem spre cabinet. Pe drum, Fetiţa îmi spune că ar vrea să meargă în continuare la şcoală şi le va convinge pe femei de asta.

Da, nu mai e frig! În ochii ei bolnavi lucesc două luminiţe care aduc raze frumoase de soare în aer. Zâmbesc… 

Mă gândesc şi acum la ziua aceea şi simt încă răceala. Credeam că frigul venea de acolo, din camera aceea cu podea urâtă, din vocile ruginite acuzându-mă pe nedrept. Nu. Frigul vine din mine, din inima mea care judecă mai repede decât iubeşte. 

…mâinile mele sunt goale acum…

…pe obraji am lacrimi reci, vor mai fi zile friguroase…

Îmi golesc mâinile de tot ceea ce este al meu pentru că EU nu pot face nimic. Harul pe care mi-l poate da El nu ar încăpea în mâinile mele dacă nu ar fi goale.

Din Cer, el mă priveşte ca un Tată. El ştie că e frig, El ştie că ei nu au ciorapi, că podeaua e urâtă. Acum nu Îl mai întreb de ce, Îl întreb doar cum să merg mai departe. Şi El îmi spune să îmi golesc mâinile. 

“Dar ei?” întreb cu teamă. “ei sunt în mare întuneric, Doamne!” Şi Tatăl mă opreşte zâmbind îndurător: “Ei nu sunt altfel decât ai fost tu când te-am luat Eu de mână! Urăşte întunericul de acolo dar IUBEŞTE-I PE EI!”

“El ridică pe cel sărac din ţărână, înalţă pe cel lipsit din gunoi, ca să-i facă să şadă împreună cu cei mari; cu mai marii poporului Său.” ( Psalmi 113:7,8)

În cartea pe care o citesc văd un pasaj care îmi rămâne în minte: “cei care citesc Evanghelia sunt miraţi de uşurinţa cu care se mişca Isus printre păcătoşi şi marginalizaţi. După ce eu însumi am petrecut timp printre cei păcătoşi şi printre pretinşi “sfinţi” am înţeles de ce Isus a petrecut atât de mult timp cu cei din primul grup. Cred că le prefera compania. Isus putea trata cu ei pentru că erau sinceri faţă de sine şi pentru că nu aveau pretenţii de la El. În contrast, sfinţii Îl tratau de sus, Îl judecau căutând să-L prindă în capcane morale. La sfârşit, sfinţii şi nu păcătoşii au fost cei care L-au arestat pe Isus. (“What’s so Amazing About Grace” de Philip Yancey)

Înţeleg acum că aceşti oameni păcătoşi din camera rece cu podeaua murdară sunt în primul rând oameni ÎNSETAŢI DUPĂ HAR, după acelaşi Har care m-a atins şi pe mine – păcătosul, acelaşi Har poate stinge setea lor.

…îmi golesc mâinile ca să primesc Harul, apoi îmi întind mâinile în faţă, dar cu palmele îndreptate în jos (cum spune frumos un drag prieten) în Supunere.

Acum nu mai e frig şi vocile au tăcut.

„Când coboară Harul, lumea stă în tăcere înaintea Lui.” ( Philip Yancey)

„Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute, şi nimănui nu-i vor mai veni în minte.” (Isaia 65:17)