Mersul Vremurilor

Mai demult am avut faţa schimonosită…

Moise. Mai întâi este fiu al unei evreice. Apoi devine „fiul fiicei lui Faraon” după care îşi schimbă statutul şi devine păstor. Dar înainte de asta ajunge şi criminal. În Madian, în loc de palat, trăieşte într-un cort, în loc de lespezi de marmură, calcă pe pământ pietros, în loc de a fi slujit, ajunge să slujească iar în loc de sceptru poartă un toiag. Toiagul îi reprezintă acum funcţia şi statutul. Toiagul îi este sprijin pentru oasele deja slăbăbogite de vârstă şi de asemenea instrument cu care conduce turmele. Fostul prinţ devine păstor. Devine purtător de toiag.

Într-una din zile, picioarele cu pielea crăpată de vânt şi de drum, ajung să calce pe pământ sfânt. Un rug arde fără să mistuie creanga, în jur aerul e încremenit, de undeva din apropiere, o voce neomenească îi cere să se descalţe. Ce a simţit Moise, păstorul din Madian, în acele momente e greu de imaginat, nu doar pentru că Scriptura nu zăboveşte prea mult asupra acestui lucru lăsându-ne cu 39 de versete în care este redată conversaţia lui cu Creatorul, ci şi pentru că nu avem cuvinte în nici o limbă a oamenilor cu care s-ar putea descrie o astfel de întâlnire. Cu riscul de a specula nepermis, încerc să îmi imaginez chipul lui Moise în timpul acestei conversaţii.

Orice întâlnire cu Dumnezeu, fie ea descrisă cu cu multă măiestrie sau nu, este un cadru din care omul, fiinţă creată, nu poate ieşi decât schimbat, transformat, desfigurat (alegerea termenului este cât se poate de intenţionată) şi reconstruit.

Dacă în poezia lui Nichita Stănescu, Leoaică tânără, iubirea, individul e muşcat de faţă este pentru că în chipul omului este cel mai probabil că stă nucleul identităţii lui. Iubirea – leoaică atacă omul, îl desfigurează apoi îi imprimă noi coordonate după care omul, pătruns de iubire, va acţiona din acel moment. În faţa marilor transformări, în faţa marilor suferinţe şi în faţa marilor revelaţii, omul încetează să mai controleze mecanismele care îl ţin în picioare şi care îi asigură controlul muşchilor feţei. Suntem cu adevărat reali atunci când nu mai mimăm nimic, când din fiinţa noastră, pe care nu noi am proiectat-o, ies fără cenzură cele mai adânci simţiri.

Am trăit un episod întunecat nu demult. O depresie urâtă m-a îngenunchiat şi mi-a deviat direcţia pentru mai mult de cinci ani. Am pierdut dorinţa de a trăi. Fără explicaţii. Fără preaviz. Noi, oamenii, avem puteri uimitoare de a trece prin încercări – atâta timp cât mai vrem să luptăm. Pentru mine, era frântă însăşi dorinţa de a lupta. Cutremurător… Dumnezeu părea absent. Nu este durere mai mare pentru un creştin decât realizarea crudă că Dumnezeul în care se încredea până în secunda de dinainte… a dispărut. Nu numai faţa îmi era schimonosită ci întreaga fiinţă. În rătăcirea mea însă, paşii mi-au fost îndreptaţi înspre pământ sfânt din nou. Şi în conversaţii lungi şi chinuitoare cu Dumnezeu, în scrâşnet de dinţi şi în lacrimi pe care nu le mai plânsesem niciodată până atunci, în negocieri absurde din partea mea, în acuzaţii ridicole… am strigat, am cerut, am pretins… şi, în cele din urmă, mi-am golit mâinile de tot ceea ce credeam că strânsesem pentru mine. În faţa Lui, muşchii inimii, ai minţii mele obosite, la fel ca muşchii feţei au căzut şi am capitulat. Nu ca să mor, ci ca să dau înapoi Creatorului fiinţei mele instrumentele cu care să mă repare, acceptând ca din durerea mea El să facă ceva frumos. Şi încet-încet, chipul meu a căpătat trăsături noi. Altele. Cele pe care le proiectase El din veşnicii. Şi din urâţenia devenită fizică, faţa mi-a fost reconstruită. Acum zâmbesc. Acum trăiesc din nou. Uneori îmi străluceşte faţa. Şi îmi stă bine, îmi spun cei care m-au văzut şi când eram sluţită de suferinţă. Citesc despre cum într-o zi, lui Moise i-a strălucit faţa la coborârea de pe munte. A fost cu siguranţă o strălucire pe care numai el avut-o. Dar parcă înţeleg.

Un alt lucru important se întâmplă în timpul conversaţiei lui Moise cu Dumnezeu: Domnul i-a zis: ,Ce ai în mână?’ El a răspuns: ,Un toiag.’ Domnul a zis: ,Aruncă-l la pământ.’ El l-a aruncat la pământ şi toiagul s-a prefăcut într-un şarpe. Moise fugea de el. Domnul a zis lui Moise: ,Întinde-ţi mâna, şi apucă-l de coadă.’ El a întins mâna şi l-a apucat; şi şarpele s-a prefăcut iarăşi într-un toiag în mâna lui. Exodul 4:2-4
Sunt multe teorii cu privire la toiagul lui Moise şi la metamorfoza acestuia. Mie îmi place explicaţia care are de-a face cu identitatea lui Moise. Toiagul îl repreziintă ca păstor, dar si ca om. Om gol, vulnerabil şi slab. Unul care chiar nu poate vorbi prea grozav. Unul care mai întâi vrea să fugă de resposabilitatea de a scoate pe copiii lui Israel din robie. Toiagul nu e pentru cei cu picioare puternice.

Dumnezeu îi cere toiagul. Iar Moise i-l dă. Moise dă drumul din mâini la băţul pe care se sprijineşte. Dumnezeu transformă toiagul schimbându-i păstorului fişa postului: Vei fi păstorul copiilor mei care gem în lanţurile egiptenilor. Vei fi păstorul copiilor mei pentru care simt durere şi pentru care vin acum în ajutor.

Interesant mi se pare faptul că spectaculosul încetează când şarpele redevine toiag. Moise primeşte înapoi tot un toiag. Unul care arată la fel. Unul obişnuit la vedere. Ne-am fi aşteptat poate ca Dumnezeu să îi dea înapoi un toiag măcar ascuţit dacă nu unul transformat în instrument de luptă. La fel, ne-am fi aşteptat poate ca Dumnezeu să vindece defectul de vorbire al celui care avea să devină emisar. Şi totuşi, cu toiag şi cu gura altuia, Moise pleacă la luptă. Vulnerabil, dar cu însăşi fiinţa lui redefinită, reconstruită, reîntregită.

Fără vreun merit anume, am primit de la Cel care m-a creat multe daruri. Multe. Abilităţi de invidiat, ocazii şi posibilităţi. Lucruri pe care mi s-a părut o vreme că le-am strâns singură şi pe care mi s-a părut că le pot folosi pentru mine. Până când, zdrobită şi apoi vindecată, redefinită, reconstruită şi reîntregită, am dat toiagul meu înapoi lui Dumnezeu. Şi după ce mi-a arătat câte minuni face toiagul meu, mi l-a dat înapoi. Şi când l-am primit… mâinile mele erau golite. Şi străluceau. Şi mi-am văzut şi faţa în ochii Lui. Şi nu mai era schimonosită. Era întreagă.

Una din minunile pe care le poate face toiagul meu este scrisul. Dar dacă nu folosesc darul acesta pentru a fi vocea celor care nu au voce, înseamnă că scriu cu pana înflăcărată şi nu cu pana inspirată. Dacă păstrez pentru mine ceea ce pot face, înseamnă că mă afund singură în singurătate. Dacă nu mă aşez în spărtură pentru cei care nu o pot face, ocup ilegal un loc preţios. Şi dacă uit că viaţa asta nu este despre mine şi nici pentru mine ci pentru alţii, atunci nu imi merit viaţa.

O vreme am slujit lui Dumnezeu cu tot ce eram. În colţuri uitate de pe planeta noastră am descoperit un Isus în palma căruia încă se văd urmele cuielor. Un Isus care arată spre inimi străpunse, spre vieţi asuprite, spre feţe schimonosite. Un Isus care a căutat mai degrabă compania vameşilor, a prostituatelor şi a leproşilor. Un Isus cu relaţii în locuri josnice. Un Isus care ne trimite către cei săraci şi asupriţi. Un Isus care ne va aminti că l-am vizitat în închisori, că l-am hrănit când i-a fost foame, că l-am acoperit când era gol, că l-am îmbrăţişat când era singur…

Acum sunt trimisă pe banca de rezervă. Încă mă sprijinesc pe toiag. Dar şi de aici, din faţa unui computer, dintr-o clădire chiar de pe malul Dunării, vreau să las toiagul meu să facă minuni. Pierd opt ore într-o slujbă obişnuită, dar eu sunt tot eu. Şi dacă mă uit atentă în fereastra de lângă birou, îmi văd chipul. Şi nu mai e schimonosit. Şi ziua are mai mult de opt ore… iar la sfârşitul programului apuc toiagul cu putere, îmi aşez bucla de lumină mai bine pe frunte şi alerg. Şi alerg repede şi mi se pare că prin vinele picioarelor mele curge sânge de bivol. Şi mi se pare că nu voi mai obosi. Pentru că sunt un om nou. Şi pentru că nimic nu e pentru mine. Totul este pentru El… şi pentru ei.