Mersul Vremurilor

Un “dumnezeu” prea lipsit de supranatural…

Simţiţi vreodată recunoştinţă pentru faptul că avem gânduri? În ultimul an am fost fascinată şi inima îmi era plină de încântare la “gândul” că noi oamenii avem “gânduri”. Totuşi fericirea e şi mai mare când realizez că gândul Lui poate deveni gândul meu… şi îmi doresc asta!

De două luni sunt într-un “şantier interior” şi oricât de mult praf, zgomot şi dezordine ar fi acum, merg mai departe cu gândul la ce va fi la finalizarea “proiectului Laura”. Probabil că cel mai trainic zid care a fost distrus avea o inscripţie clară “Este vorba despre mine”. Am fost destul de şocată să descopăr că nici măcar atunci când vine vorba de propria mântuire nu sunt personajul central… chiar nu e vorba despre mine! În locul zidului a rămas o gaură destul de mare, care trebuie acoperită şi, deşi nu s-au pus decât puţine cărămizi, se vede parte din inscripţia care spune: “Este vorba despre Isus!”

Oricât de optimistă aş fi, realitatea îmi spune că mereu şi mereu voi clădi la primul zid şi sunt neputincioasă în faţa egoismului meu grosolan. Ce e de făcut? Oamenii m-au dezamăgit şi o vor mai face, eu am eşuat de prea multe ori… şi o voi mai face. Răspunsul trebuie să fie supranatural… şi este! Isus… El e Viţa (sursa vieţii) iar eu sunt doar o mlădiţă care departe de Viţă se stinge. Prea des mă întreb unde se potriveşte Isus în viaţa mea pe când întrebarea mea ar trebui să fie: “unde se potriveşte viaţa mea în planul Lui?”

Nu mai vreau să am alţi dumnezei cu puteri naturale… Îl vreau pe Dumnezeu Cel supranatural care poate transforma şantierul meu într-o construcţie trainică şi vesnică… o săgeată clară înspre El.

Capitulez în faţa Lui şi îmi recunosc micimea… o cărămida pusă la zid.