Mersul Vremurilor

Iosif Ton si Ion Mihai Pacepa

Lumea evanghelică românească trece printr-o stare de efervescenţă nemaiîntâlnită, datorită zelului cu care, în ultima vreme, se încearcă deconspirarea liderilor care au colaborat cu organele de represiune comuniste. Au fost publicate documente năucitoare, am putea zice că în numele justiţiei s-a intrat cu ghetele în viaţa multora, probabil că există sumedenie de victime colaterale, de-a dreptul nevinovate, care au fost traumatizate de scurgerile acestea de informaţii şi, deşi nu au fost decât câteva situaţii izolate, am fost luaţi prin surprindere de mărturisiri venite din partea unora de la care poate ne aşteptam cel mai puţin.

În mod straniu, unele mărturisiri parcă au pus mai tare gaz pe foc, asistând din păcate la scene de adevărat linşaj mediatic. Mă refer aici la cazul reputatului lider baptist Iosif Ţon care a făcut o mărturisire publică, prin difuzarea pe grupul de discuţii Masa Rotundă, a unui document arătând căderea spirituală din tinereţe, colaborarea temporară cu securitatea, „defectarea” din sistem, pocăinţa şi ralierea la lupta cea bună. Sunt deja binecunoscute reacţiile la mărturisirea lui. S-a zis că e o mărturisire incompletă, că este tardivă, că este nesinceră, că nu este valabilă, că este prefăcută, cât şi multe alte lucruri de acest gen. Personal am receptat extrem de negativ cum nişte imberbi educaţi de Cartoon Network şi discipolizaţi la umbra unor bloguri deja rău famate, şi-au permis să dea cu piatra într-un om care are merite incontestabile în lucrarea creştină, în ciuda slăbiciunilor şi, poate, a căderilor mai vechi sau mai noi, lucruri de care avem parte fiecare dintre noi. M-am întrebat multă vreme oare de ce s-a putut întâmpla una ca asta? De ce răul trebuie să-şi pună atât de tare amprenta asupra noastră? Mi-am dat seama că, din păcate, suntem extrem de tributari societăţii în care trăim şi ne conformăm tiparelor care ni se oferă cu generozitate, uitând că de fapt noi ar trebui să oferim lumii acesteia soluţii viabile, nu să le copiem pe ale ei.

Coborând în domeniul secular, pentru multă vreme nu am înţeles de unde vine animozitatea iliesciană vis-a-vis de subiectul Pacepa. Ca o persoană care am fost „contra” şi înainte şi după Revoluţie, fapt pentru care mă încearcă frământări existenţiale legate de această fiinţare continuă în opoziţie, am fost cuprins de exuberanţă când a defectat Pacepa. Oricât de securist ar fi fost el, i-am iertat toate păcatele pentru această cotitură radicală. În sinea mea mă aşteptam ca orice fost opozant al regimului să aibă aceeaşi atitudine faţă de generalul dezertor, deci şi Ion Iliescu.

La noi însă lucrurile poartă amprenta balcanică. De fapt Balcanii ăştia sunt nevinovaţi şi ar trebui să ne cerem scuze cumva că le-am adus un prejudiciu aşa de mare. Fiindcă oriunde în lume „omul sfinţeşte locul” deci de caracterul acestei zone sunt responsabili locuitorii ei şi nu Balcanii… Degeaba ne fălim cu sânge de latin, că năravurile le-am împrumutat de la cei din Fanar. Şi în multiseculara tradiţie politică a zonei, la putere se ajunge prin complot. Fratele mai mic se ridică împotriva lui Big Brother şi, după ce trimite peşcheşul la Poartă, uzurpă poziţia fratelui mai mare pe care îl decapitează.

Pacepa a servit cu credincioşie sistemului. Cu siguranţă că are multe lucruri pe care ar putea să şi le impute, sau cel puţin pe care nu le-ar mai repeta. Chiar dacă nu a făcut cu mâna lui măgării, a fost vârful aisbergului care a zdrobit pe toţi cei care se vădeau a fi „contra”. Ca vârf al aisbergului s-a făcut vinovat de opresiune. Dar într-o zi s-a întâmplat ceva şi Pacepa a defectat. Îmi place să cred că a fost o chestiune de conştiinţă, un fel de pocăinţă, urmată de o decizie radicală de schimbare a stăpânului. Nu ştiu dacă a fost aşa dar cert este că Pacepa, frate de seceră şi ciocan (na că era să zic frate de cruce…) cu Ceauşescu, i-a zis în acea zi pas şi a plecat în tabăra cealaltă, alegând să rupă frăţia cu dictatorul.

Ion Iliescu a fost şi el frate cu Ceauşescu. Tot frate de seceră şi ciocan, cum altfel! Într-o zi a căzut în dizgraţie, fiind mirosit probabil că dădea târcoale oalei cu smântână. Deşi în dizgraţie, el a dus-o ca un paşă, având un trai departe de imaginea unui om sărac şi cinstit, cum îi place să pozeze. Eu, fiind de vocaţie „contra”, opinez că în calitate de nomenklaturist nu puteai fi nici sărac şi nici cinstit. Săracă şi cinstită a fost Elisabeta Rizea. Săraci şi cinstiţi sunt locuitorii satelor de deportaţi politic, aşa numiţii strămutaţi ai lui Tito. Săraci şi cinstiţi au fost Petre Ţuţea şi Corneliu Coposu. Oricum aş întoarce-o, nu pot să mi-l închipui pe Ion Iliescu, nomenklaturist sărac şi cinstit. Fiindcă el n-a rupt niciodată legătura cu fratele mai mare. Într-o zi, o revoltă populară zguduie din temelii şandramaua socialistă. Ce face Ion Iliescu? Dă fuga la oala cu smântână! Şi pentru a căpăta legitimitate, Ilici face un complot în stil pur fanariot contra lui Big Brother. Drept urmare Ceauşescu este împuşcat ca o vită, fără a i se respecta cele mai elementare drepturi, fără teamă de cele sfinte, pângărindu-se ziua naşterii de Mântuitor cu o crimă abominabilă. Adică fratele mai mic zice pas fratelui mai mare, îl omoară şi-i ia scaunul. Dacă-i lua oile ar fi fost o chestie mioritică, diferenţa este doar de semantică şi de miză.

Acum, sincer să fiu, nu mi-a plăcut niciodată de Ceauşescu. Nici nu ştiu dacă omul acela avea ceva în el care să fie demn de admiraţie. Dar asemenea altor dictatori ai vremii avea dreptul să fie tratat ca o fiinţă umană. Nu-i acopăr vinovăţia dar nimic nu justifică barbaria cu care a fost tratat de fratele mai mic, în cârdăşie cu alţi fraţi, tot de seceră şi ciocan, şi mai mici: Stănculescu, Chiţac, Bârlădeanu, ş.a. La urma urmei Ceauşescu merită respect pentru că nu şi-a trădat crezul. Pe ultimii metri ai calvarului său a cântat Internaţionala şi a strigat slogane ale epocii. Aş putea spune că singurul lucru pe care îl admir la el este că a ştiut să moară cu demnitate. Dar asta nu mă împiedică să cred că a fost ucis mişeleşte şi, într-un stat de drept, parchetul ar fi trebuit să se autosesizeze şi să ancheteze acest asasinat politic. Bineînţeles, cine zice că noi trăim într-un stat de drept? Poate stat de drept fanariot!

Există un numitor comun între Iliescu şi Pacepa. Amândoi au ajuns opozanţi ai lui Ceauşescu. Unul însă şi-a venit în fire şi a luat-o de la capăt în lumea largă, celălalt i-a rămas alături, dându-i târcoale, până l-a prins la ananghie şi l-a executat, luându-i locul.

Acum înţeleg de ce Iliescu a tot manifestat o alergie nedisimulată la Pacepa. După revoluţie i-a venit rândul să-l interpreteze pe Big Brother, fiind doar un uzurpator. Indiferent cât le-ar întoarce din condei, el nu a convins pe nimeni că s-ar fi pocăit de trecutul său. Dimpotrivă încearcă să ne convingă că toată viaţa lui a fost şi este un om sărac şi cinstit. Lumea întreaga, mă refer la lumea occidentală îl crede pe Pacepa un om de bună credinţă, ataşat de valorile democraţiei. Trecutul lui, cât de murdar ar fi fost, i se iartă, pentru acel gest plin de curaj de a renunţa la pactul cu diavolul. Pe Iliescu nu-l mai crede nimeni. Fiindcă orice ar face, în spatele cuvintelor şi faptelor sale, ca o hologramă, atotprezent se află acest simbol al secerei şi ciocanului. L-aş respecta şi pe el dacă măcar ar avea curajul să-şi recunoască ataşamentul faţă de valorile de care nu s-a lepădat niciodată. Din punctul acesta de vedere până şi Ceauşescu îi dă clasă.

Întorcându-mă la situaţia lui Iosif Ţon, nu pot să nu-l compar, evident la o altă scară, cu generalul Pacepa. Acest patriarh al baptiştilor români, după cum l-a numit presa, a fost la rândul lui un defector care a împlântat un pumnal în inima sistemului opresiv. Pentru creştinii neimplicaţi în politicile bisericeşti, gestul lui nu poate fi decât un motiv de bucurie şi contemplarea vieţii sale nu poate decât să întărească credinţa, văzând lucrarea răscumpărătoare a lui Dumnezeu. Surprinde nespus de mult această atitudine de contestare, care nu poate să nu mă conducă la paralela cu atitudinea lui Iliescu faţă de Pacepa. Desigur că fiecare om are slăbiciunile lui şi nu mă îndoiesc că Iosif Ţon nu face excepţie. Dar a-i anula cu desăvârşire meritele, a-i biciui public imaginea şi a-l stigmatiza fiindcă unii nu se simt satisfăcuţi de pocăinţa lui, mi se pare o gravă eroare, cu repercursiuni extrem de nefaste asupra noastră, a tuturor. Şi, nu ştiu din ce cauză, nu-mi iese din minte oala cu smântână, ca posibilă motivaţie reală a detractorilor lui Iosif Ţon.

De bine de rău şi destul de tardiv justiţia română l-a reabilitat pe Pacepa. Mă întreb însă cine oare îl va reabilita pe Iosif Ţon şi va îndrepta nedreptăţile comise împotriva lui. Ar fi înţelept să nu-i pasăm problema lui Dumnezeu, aşteptând ca El să o facă.