Mersul Vremurilor

În Gotham adevărul nu este îndeajuns

Au vrut să fie altfel… trebuia să fie altfel decât apare în carţile de benzi desenate şi daca stau să mă gândesc mai bine era şi normal… trebuia să fie inedit pentru a se vinde aşa de bine…

2008 aduce cinematografiei un Batman îngândurat, framântat şi prins între controverse interne şi datorii civice. Fratii Nolan au produs un Batman postmodern care nu mai este decupat din carţile cu eroi pe banda care salvează lumea…

Am rămas la sfârşitul filmului cu gustul că ce e rău rămâne memorabil… de ce oare? pentru că ne-am plictisit deja de tema cu cel bun care încasează o gramadă de lovituri, se dă peste cap şi câştigă până la urma? Poate… poveste suprarealistă Batman – The Dark Knight, propune audienţei încă de la început, acceptarea unui dualism de caractere şi situaţii. Dualismul celui bun şi celui rău, eroului şi ticălosului, sacrificiului şi suferinţei şi poate cea mai puternică pereche “Noroc” şi/sau “Justitie”… Mesajul transmis pare veridic şi astă mă înspăimântă…

Personajul definit şi la final drept pozitiv este un om cu două feţe care îşi juca şansa bazându-se pe un noroc făcut de el însuşi (o monedă care arată la fel pe ambele părţi). După ce trece prin suferinţa pierderii persoanei iubite şi suferinţa fizică a unui trup desfigurat, “eroul cu 2 feţe” devine personaj negativ înlocuind justitia pe care o reprezenta cu norocul, la care apela întotdeuna…” Tu crezi că putem fi oameni decenţi într-o lume indecentă; dar eşti greşit; lumea este rea, crudă şi singura moralitate într-o astfel de lume este şansa, norocul…”

Afirmaţia se va putea găsi pe buzele oricărui om care nu ştie să-şi gestioneze suferinţa, care nu mai înţelege de ce lucurile nu se întampla cum vrea el… care crede că aşa cum gândea el este bine… într-o astfel de minte, Dumnezeu nu are loc… a fost extirpat de mult… totul este noroc şi răzbunare… omul lăsat în voia puterilor sale…

Filmul am spus că e memorabil prin prezenţa malefică a unui Joker tulburător de real… am fost mai atent la rolul jucat de Heath Ledger… ultimul său rol înainte de a muri… joacă înspăimântător de natural rolul unui dement criminal care ucide nu pentru bani ci doar din plăcerea de a face rău… Un Joker bântuit şi el de suferinţa trecutului şi abuzului unui tată care ştia să mânuiască briceagul pentru a sculpta feţe zambitoare în jurul său… Joker este briliant, tulburător, parcă niciodată n-a fost aşa de diabolic ducându-te aproape de iad (precedentul Joker care mi se păruse bine jucat este opera lui Jack Nicholson). Ledger poate primi – merită – un Oscar postmortem pentru prestaţia sa actoricească… hmmm, ce soartă… ultimul tău rol înainte de a muri să fie al celui rau… paradoxal se regăseşte în tragedia vieţii sale una din afirmaţiile filmului: “Ori mori ca un erou, ori trăieşti suficient de mult pentru a deveni un ticălos…”

Interesant experimentul social gândit de Joker care evidenţiează de data asta ceva bun în condiţia umană… două vapoare încărcate cu oameni care se refugiau – plecau dintr-un Gotham scăpat de sub control – două vapoare ornamentate din belşug de Joker cu explozibil… două grupuri de oameni (diversitate de la puşcăriaşi până la oameni de afaceri) sunt în competiţie pentru viaţa lor. Detonatorul bombelor unui vas se află în mâna celor aflaţi pe celălalt vas. Au 20 de minute la dispoziţie pentru a decide ce vor face… Apasă ei detonatorul pentru a muri ceilalţi sau nu apasă şi atunci sunt morţi… Joker vrea să dovedească deprevarea fiinţei umane în dorinţa de supravieţuire care îi impinge la crimă… vrea să dovedească faptul că fiinţa umană e capabilă să se autodistrugă (nimic nou dl. Joker, ştiam cu toţii asta…) însă până la urma nimeni nu detonează, arătând că fiinţa umana are totuşi impregnat profund în ea dreptul la viaţă fară a face rău celuilalt; lăsând în discuţie dacă fiinţa umana este esenţialmente bună sau rea…

De fapt nu este singurul accent filosofic adus de directorul Christopher Nolan; acesta a presărat deasupra caracterului Batman ceva esenţă filosofică postmodernă, încercând să accentueze nevoia omului după ceva mai mult decât Adevarul. În Gotham personalitatea lui Batman transcende, haina eroului este îmbracată de oameni obişnuiţi nu doar din dorinţa de a fi şi ei cineva, ci mai mult din nevoia de a avea o soluţie miraculoasă la ceea ce se întâmplă rău. Eroul postmodern trebuie cunoscut… “vrem să-i vedem faţa…”; nu mai suntem mulţumiţi doar cu acţiunile lui binefăcătoare… vrem să-l vedem… misterul bunatăţii trebuie desconspirat (întregul plan de deconstrucţie al legii în Gotham gândit de Joker se bazează pe desconspirarea eroului). La final Batman nu-şi arată faţa dar îşi arată filosofia spunând: “Uneori, adevărul nu este de ajuns, uneori oamenii merită mai mult. Uneori oamenii merită să aibă credinţa răsplatită”. WOW!!! Bun… sună frumos, mă simt periat că merit ceva mai bun dar tocmai adevarul poartă cu el răsplata credinţei. Pot crede în ceva bun care vine dintr-o conjunctură malefica?

Afirmaţia “oamenii au nevoie/merită ceva mai mult decât Adevarul…” de fapt este o intenţie fină de a submina Adevarul… “Adevărul nu e deajuns”… trebuie nu neaparat înlocuit ci doar îmbunătăţit… Cu ce se poate îmbunătăţi adevărul? Cu alt adevar? Nu, pentru că atunci ar fi tot adevar… Dar cu ce se poate îmbunătăti? Cu o minciună… şi atunci ce este adevarul meu? Asta nu-mi sună deloc a credinţă în bine rasplatită cu o minciună… Sorry Batman, nu-s de acord cu tine… Mulţi dintre noi preferăm să ne clădim viaţa pe lucruri, afirmaţii, principii care nu aparţin adevărului. Ne punem credinţa în lucruri care evidenţiază bunătatea umanităţii, uitând că până la urmă umanitatea poate juca feste dacă nu este centrată şi modificată de Dumnezeu. În Gradina Eden, intenţia omului de a cunoaşte mai mult decât Adevărul, a însemnat intrarea într-o fază de neascultare de Dumenzeu care l-a plasat imediat într-un teritoriu de suferinţă şi chin. Insistăm în credinţa că banii ne fac fericiţi şi o carieră tumultoasa ne aduce împlinire şi facem asta cu pretul destramării familiilor şi al relaţiilor umane… Asta mie nu-mi sună a bine…

Omul Liliac părăseşte Gotham, ca un luptător negru dar fără să-i strălucească armura… de ce? pentru că stă în umbra adevărului. Singurele accente luminoase sunt aduse de becuri – şi ele lumină artificială – sau de razele lunii – corp ceresc ce este la rândul său doar o reflexie a luminii adevărate. Salvatorul iese din nou pe uşa din dos, neînţeles şi nedesconspirat. Nevoia de un salvator nu postmodern şi nici superdotat este prezentă încă în inima omului. Eu ştiu un astfel de erou. Şi nu trebuie să merg la IMAX pentru a-l vedea… Unul care a luat urâciunea umană şi mizeria sufletească din ea şi a purtat-o în mormânt pentru a ne putea ridica apoi la ceea ce am dorit întotdeuna… speranţă, acceptare, dreptate, frumuseţe şi, mai presus de tot… atingerea Infinitului.

Contrar ideii din film, cred că noi avem nevoie de ceva mai mult dect ceea ce meritam. Avem nevoie de o credinţă mai mare decât cea pe care o putem fabrica pe o structură filosofică, o credinţă care să ne conducă spre întâlnirea cu un Dumnezeu măreţ.

Filmul pare să se termine bine… oamenii au învins… au un erou cunoscut dar mort… undeva noi ştim că nu a fost aşa… când se termină filmul, ştii că adevarul este altul. Până la urmă în viaţă n-am nevoie nici de Joker şi nici de Batman pentru a reuşi… am nevoie de Cel care este Adevărul!

PR: wait… I: wait… L: wait… LD: wait… I: wait… wait… C: wait… SD: wait…