Mersul Vremurilor

Niculiţă Moldoveanu

Recent am primit vestea trecerii în veşnicii a omului de cultură şi spiritualitate românească, erou al rezistenţei anticomuniste şi mărturisitor al credinţei creştine, Niculiţă Moldoveanu.

Mi s-a mai spulberat unul din visele tinereţii, acela de a-i întâlni şi a primi sfat şi îndrumare de la înainte mergătorii pe calea crucii, pentru a le putea urma mai bine credinţa după cum ne învaţă Cartea Sfântă. Auzisem de el de cel puţin 30-35 de ani, îi ascultasem cântările, citisem parte din meditaţiile lui şi îl tot aşteptam să vină şi în adunarea noastră aşa cum o făceau, şi unii din ei o mai fac şi astăzi un Mircea Ciugudean, un Daniel Bodog, o Tania, o Jony Erickson Tada, un Pavelea de la Sarasău, Toader Codreanu, Simionuc din Juc, măcar că erau gârboviţi de bătrâni sau ologi sau nevăzători.

Dacă aş putea spre exemplu să redau acum bucuriile, emoţiile şi experienţa dobândită cu prilejurile vizitelor unora dintre slujitorii şi propovăduitorii aceştia, că doar pe o mică parte din ei i-am nominalizat mai sus, atunci cuviosul cititor mi-ar înţelege atât reveriile, cât şi tristeţea, dar mai cu seamă s-ar lăsa mişcat şi doritor de a cunoaşte tainele ce poartă în ele aceste vase de cinste în Casa Celui Sfânt. Aş aminti în treacăt doar că de la fratele Ion din Ciocotiş, un bătrân ţăran, cultivat doar în Scripturi, am priceput tâlcuirea plăgii cu broaştele ce a căzut asupra Egiptului, care, după părerea dumnealui, până în ziua de astăzi a rămas în vigoare prin lucrătorii aceia râvnoşi care rostesc mereu aceleaşi vorbe, aceeleaşi ape stătute, acelaşi cântec fără armonie şi fără de mesaj, sau chiar cu unul poluant, care nu are nimic proaspăt şi curat ; ape unsuroase şi stătute în care nu înoată peştii, ci orăcăie broasca. Evident că am rămas fără cuvinte, auzind de o plagă atât de întinsă şi de veche, de la faraoni şi Ioni până la noi şi tot căutam argumente să îl contrazic şi nu găseam.

Poate că cel mai mult m-a fascinat un om pe care doar atunci, o singură dată l-am văzut şi auzit; şi nici după aceea nu a mai venit vreo veste de la el. Ne-a povestit în ce împrejurări a scris versurile şi melodia cântării corale “Am găsit la Tine adăpost” şi a altora câteva, că nu toate se cântă în adunările noastre. Nu cred să mai fie printre muritori, dar câţi din cei care ascultă astăzi cu inima această inegalabilă melodie şi mesajul ei atât de profund şi spiritual îşi încordează şi resorturile minţii spre a reface cât de cât portretul celui care a fost în stare să transmită pentru milioane de ascultători asemenea profunde, nobile şi sfinte sentimente? Eu am avut harul să-l întâlnesc şi am fost de-a dreptul fascinat de mărturia lui; îl chema Chişmore.

Dar acum, la primirea întristătoarei veşti, ca într-o clipită mi s-au derulat, ieşiţi de prin ascunzişurile minţii, toţi aceşti părinţi în ale vieţii care nu se trece, pe care uneori aş îndrăzni chiar să-i numesc tovarăşi în lucrare, dar nu doar ei, ci şi atâţia alţii.

Niculiţă Moldoveanu nu a făcut parte dintre ei, cum nici eu nu fac parte în întregime din alaiul celor pomeniţi mai sus. Pentru că toată viaţa nu am fost eu cel care merge să-i caute pe purtătorii de miresme sfinte; eu i-am aşteptat mereu să vină ei, iar Niculiţă Moldoveanu nu a venit. Unii dintre cei care misionau, mai treceau din când în când şi pragul destoinicului ostaş al lui Hristos şi apoi ne împărtăşeau şi nouă din bogăţiile harului întâlnit şi trăit alături de rapsodul muzicii cereşti în căsuţa lui sărăcăcioasă din Sibiu.

Un adevăr binecunoscut de toţi, dar asupra căruia doar scriitoarea Ligia Seman s-a aplecat o dată, din cele de mine ştiute, este acela în virtutea căruia mă întreb şi iar mă-ntreb: De ce nu şi-a luat şi Niculiţă Moldoveanu scripca subsuoară şi să cutreiere satele, oraşele, adunările şi bisericile? Cu siguranţă avea ce să ne aducă; fără îndoială nu ne-ar fi adăpat cu ape stătute, nu ar fi repetat aceleaşi predici meşteşugite, aceleaşi melodii învechite! Şi în plus ar fi luat cu el la întoarcere câte ceva pentru nevoile lui, că noi cu bucurie i-am fi dat, iar el era unul din sfinţii în nevoie despre care ap. Pavel ne aminteşte iar şi iar. Şi pentru noi dărnicia creştină nu-i poveste, nu e nici măcar un obicei ci e o rânduială sfântă.

Dacă nu am dărui, nici măcar jumătate din cei ce ne colindă nu s-ar mai osteni a se ivi.

Din foişorul lui atât de luminos, înălţat exact în centrul ţării mesagerul păcii sfinte şi al bucuriei care vine din inimă şi nu din pântec, Niculiţă Moldoveanu ştia şi păzea cu sfinţenie spusa Mântuitorului că “Este mai ferice să dai decât să primeşti”! aşa că el a fost şi a rămas unul care dăruieşte şi se dăruieşte. S-a dăruit întâi lui Dumnezeu, apoi s-a dăruit cântării sfinte. Foarte târziu am înţeles şi acum că a plecat acasă la Cel pe care L-a iubit şi slujit îmi este şi mai limpede că “ostaşul care nu se încurcă cu treburile vieţii” – şi Niculiţă Moldoveanu a fost unul dintre aceştia – luptătorul dârz pentru cauza Împărăţiei care vine, măcar că ne-a iubit fără vreo îngrădire pe toţi câţi suntem fiii Noii Împărăţii, nu ni s-a dăruit şi pe sine. Ne-a dăruit în schimb cântările sale cu mireasmă cerească şi cugetările sale curate ca lacrima bucuriei eterne de a fi şi a te şti salvat din noroiul lumii, chiar când acesta se preface în bulgări de aur pentru ochii orbiţi de patimi şi lacomi după deşertăciune. Ne vom aminti de el, de lucrarea lui, de smerenia lui şi penticostalii şi baptiştii; şi adventiştii şi ortodocşii, toţi luptătorii pe meterezele credinţei; toţi câţi suntem de-ai noştri. Dar nimeni nu se va putea lăuda vreodată că cel care a fost şi a rămas un pom cu roade bune, un izvor cu apa proaspătă şi curată, un luptător ajuns biruitor, a fost al lor. El nu s-a înrolat decât în oastea Marelui Stăpân; iar acolo a fost mereu la datorie: miile de cântece pentru cer, zecile de volume cuprinzând învăţături şi adorare pentru Cel pe care L-a iubit şi L-a urmat şi în închisoare şi L-a ales şi în libertate, pe care L-a slujit înainte de a se interesa de noi şi dărnicia noastră, rămân mărturie de netăgăduit.

Din câte ştiu încă înainte de schimbarea de regim grupul cel mai numeros cu centrul la Sibiu al ’Oastei Domnului’ din care şi el făcea parte s-a reîntors în sânul Bisericii ortodoxe, de care nu se despărţise de fapt decât prin dedicare şi cântare, motiv pentru care până astăzi, cele mai spirituale şi mai înălţătoare cântări în limba română le avem de la Oastea Domnului. Numai Niculiţă a scris sau prelucrat circa şapte mii, după cum s-a spus cu prilejul petrecerii lui la cele veşnice. Spuneam că mica ceată de ostaşi, tovarăşii fratelui Moldoveanu s-au întors precum cei mai mulţi dintre ’vitejii’ lui Ghedeon la ale lor. O altă ceată şi mai mică dintre ei s-a afiliat la Alianţa Evanghelică, dar nu avem ştiinţă ca măcar în vreuna din cântările lui să îi fi blamat, deşi nu s-a luat nici după unii, nici după alţii, aşa cum nu ştim să fi alergat şi colindat prin adunări creştine, ori biserici tradiţionale, nici să-şi “pună în negoţ talanţii”, nici să-şi caute tovarăşi de credinţă. În temniţele comuniste şi în sărăcia lucie el şi-a probat şi dovedit nu numai statornicia, cât mai ales profunzimea credinţei lui. (…)

“Se duce cel neprihănit…”

Să nu se creadă însă că Niculiţă Moldoveanu să fi fost un singuratec, un pizmaş sau un schismatic; dimpotrivă după mărturia a zeci de fraţi care l-au vizitat şi cunoscut, el a fost şi a rămas un vrednic slujitor şi luptător, de o cultură aleasă, de o spiritualitate profundă. Nici ca cetăţean liber sau întemniţat nu s-a unit cu făcătorii de rele, iar cu oportuniştii care dau din coate până şi la sfintele altare, nici atât. Motivele întemniţării lui, că nu-i aşa? nu este o cinste să stai prin puşcării; pedepsele privative de libertate la care a fost supus aveau motivaţia că submina puterea comunistă, refuzând să îi înalţe osanale. Nu este lipsit de importanţă prin urmare că tocmai când aceste gânduri primesc contur vaşnicii slujitori ai ortodoxiei care i-au înturnat la matcă pe ostaşii sibieni precum cobor oile lor de la munte, chiar în această vreme, ’păstorii’ ortodocşi fac front comun împotriva celor care ar îndrăzni să deconspire mecanismul ticălos prin care s-a săvârşit şi chiar a vieţuit pactul lor cu nedreptele stăpâniri comuniste. Se spune că unul dintre vecinii lui, un german sibian, calvinist, privea îndurerat pe fereastră cum iarăşi era ridicat omul de omenie şi de caracter de către agenţii securităţii şi dus la gherlă, să fi şoptit printre oftaturi “Se duce cel neprihănit şi nimănui nu-i pasă !” Isaia 57:1

Peste mulţi ani când omul s-a întors la casa lui, era tocmai în preajma alegerilor pentru “marea adunare naţională”. Pentru că nu ştia nici să urască şi nici să boicoteze, Niculiţă s-a prezentat cu toată cuviinţa şi el la vot. Avea să afle că este considerat nedemn ca cetăţean al “republicii populare” şi că i-a fost interzis şi dreptul la vot! S-a născut atunci una dintre cele mai profunde şi emoţionante cântări pe care o cântăm cu mare bucurie: “Isuse dintre toţi Te-aleg mereu, / În orice zi, în orice clipă, căci Tu eşti pacea sufletului meu / Şi harul care mă ridică. Te-aleg mereu, Te-aleg mereu / Isus Mântuitorul meu, Te-aleg mereu, Te-aleg mereu.”

Pustnic sau sfetnic ?

Nu mă contrariază faptul că o viaţă întreagă, o viaţă normală, un om normal, ba chiar unul mai normal decât cei mai mulţi dintre noi, a putut să reziste, să rodească, să biruiască fără să se sprijinească pe noi, ori să se măsoare cu noi, cei care suntem mari doar dacă mulţimea ne vede, ne aude, ne încurajază. Şi dacă nu s-a plâns în vreuna din compoziţiile lui nici de foame, ori de sete, nici de lipsa unui studiou – birou de lucru, ori a unui instrument muzical ’modern şi performant’, înseamnă că versurile cântării “Doar o colibă, aici jos îmi ajunge” nu sunt o simplă propagandă creştină, ci adevăruri trăite de el şi cei puţini şi neştiuţi, dar puternici în războiul cu duhurile răutăţii şi ale lăcomiei şi apoi bogaţi, neînchipuit de bogaţi, în Împărăţia care vine negreşit.

Niculiţă Moldoveanu a fost un singuratic după etaloanele trăirii noastre, un pustnic chiar în Casa Domnului. Cu Dumnezeul lui şi în slujba Lui, ostaşul crucii lui Hristos nu a fost însă nici singur, nici fricos, nici slab sau somnoros sau leneş, ori neroditor… Luminat de Soarele neprihănirii şi bătut de vânturi ideologice şi de ploi doctrinare, încercat de oameni şi evenimente în desfăşurarea şi în viclenia lor, luptătorul în contract doar cu Stăpânul a ieşit biruitor. Să nu te raportezi la oameni, să nu te măsori cu ei, să nu te sfinţeşti după metodele şi legile lor, chiar dacă sunt constituiţi în organizaţii religioase sau bisericoase, asta nu mă intrigă, ci mă entuziasmează. Un izvor cu apă proaspătă, un pom cu rod, unul singuratic în raport cu noi, o minune a cărei taină o ştie doar Dumnezeu, Cel care l-a inspirat şi călăuzit, aşa a fost ostaşul dârz şi blând Niculiţă Moldoveanu.

Mă miră şi chiar mă doare; mă întristează şi mă contrariază însă faptul că asemeni lui Niculiţă Moldoveanu rămân uitaţi în colbul ignoranţei şi nepăsării noastre ca popor român creştin, oameni şi fapte la care ar fi trebuit să luăm aminte; de la care se cuvenea şi chiar aveam ce învăţa: Dumitru Cornilescu, Iosif Trifa, Traian Dorz, Gheorghe Bradin, Emil Bulgăr, Nicolae Steinhardt, Richard Wumbrandt cu care avem ştiinţa să se fi întâlnit în temniţele comuniste, Liviu Olah, Simon Cure, Nechifor Marcu, Petru Ţuţea, Dumitru Stăniloaie. Sunt numai o mică ceată din cei care au mers înaintea noastră şi a cărui vieţuire, dar mai ales sfârşitul ei ar fi trebuit să ne inspire, să ne motiveze şi încurajeze. Dar liderii noii orânduiri, atunci când o fac, continuă să citeze la întâmplare din masoni, din atei, filozofi şi creştini români… că vorba aceea “de ai noştrii-s toţi câţi sunt de-ai noştri.”

Fratele purtător al crucii lui Hristos, Moldoveanu Niculiţă, măcar că a fost de-al nostru, nu a fost penticostal, nici baptist, nici tudorist; şi nici măcar ostaş din ceata de Sibiu, el a fost oştean al lui Hristos. Dar cântările lui sunt ale noastre ; el ni le-a dăruit, adică Dumnezeu prin el.

Oare vom şti să le preţuim, să ne bucurăm de ele, şi prin ele ?

Autorul acestor rânduri exprimă doar un gând umil: Doamne, pentru toate Îţi mulţumim !

Amin