Mersul Vremurilor

Patimile la români

,,În urma lui Isus mergea o mare mulţime de norod şi femei, care se boceau, îşi bǎteau pieptul şi se tânguiau dupǎ El. Isus S-a întors spre ele şi a zis: Fiice ale Ierusalimului, nu Mǎ plângeţi pe Mine; ci plângeţi-vǎ pe voi înşivǎ şi pe copiii voştri. Cǎci iatǎ, vor veni zile…’’ Ev. dupǎ Luca 23:27-29

Nu îmi amintesc sǎ fi ştiut vreodatǎ a despica în patru firul pǎtimirilor omeneşti. O vreme am crezut cǎ ar fi vorba doar despre douǎ concepte, oarecum opuse care ţin de suferinţǎ şi îmbuibare, apoi am mai adǎugat nuanţe ce privesc exacerbarea, neînfrânarea, pierderea ,,peste mǎsurǎ a simţirilor şi a mǎsurii,’’ urmarea cǎrui fapt, chiar ,,Dumnezeu i-a lǎsat – pe acei oameni – în voia unor patimi scârboase.’’ A se vedea Romani 1:26.

O altǎ importantǎ laturǎ a pǎtimirii noastre o puneam în legǎturǎ cu tot ce avea sǎ ni se întâmple şi s-a întâmplat, doar pentru faptul cǎ am crezut şi am mǎrturisit credinţa noastrǎ în Fiul lui Dumnezeu – Isus Hristos ,,Ferice va fi de voi când din pricina Mea, oamenii vǎ vor ocǎrî, vǎ vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi ne adevǎrate împotriva voastrǎ!’’, cum ne-a învǎţat Mântuitorul în Matei 5:11 ; iar Pavel în Filipeni 1:29 a confirmat ,,Cǎci cu privire la Hristos Isus, vouǎ vi s-a dat harul nu numai sǎ credeţi în El, ci sǎ şi pǎtimiţi pentru El.’’

Poate cǎ pânǎ în ziua de azi nu am priceput destul de adânc şi limpede cuvântul evanghelic despre patimile, adicǎ ,,boala şi neputinţa care era în norod’’ (Matei 9:35), şi pe care atunci când S-a arǎtat Isus, le-a tǎmǎduit pe toate îndatǎ.

Cred cǎ şi acum ca mai înainte, cei mai mulţi dintre noi întâmpinǎ ,,Sǎptǎmâna mare’’ cu sentimentul cǎ este bine, cǎ trebuie sǎ ne facem pǎrtaşi în aceste zile, sǎ luǎm asupra noastrǎ, o parte din suferinţele lui Hristos. Conceptul nu este nou şi chiar dacǎ este doar o greşitǎ înţelegere a unui cuvânt adânc, la acest lucru pare sǎ facǎ trimitere şi sfântul apostol Pavel când le scrie fraţilor Coloseni în cap.1 v.24 : ,,Şi în trupul meu împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica.’’

O şi mai adâncǎ tresǎrire am avut când unul dintre cei care şi-au exprimat gândul lor cucernic în ,,Joia mare,’’ fratele Viorel A., fǎcea referire la generaţiile trecute, când în satele noastre pânǎ şi pǎsǎrile în crânguri şi femeile pe uliţi purtau haine cernite, chiar şi boii în brazdǎ şi caii fǎrǎ zurgǎlǎi şi clopotele în turlǎ, toţi şi toate se închinau cucernic ,,Mielului junghiat pentru pǎcatele noastre.’’ (Isaia 53:7 ; Apocalipsa 5:6, 9 ; ş. a.
Oare unde sunt acele vremi, mǎ întreb şi te întreb.

Şi oare ce ne-a mai rǎmas din ,,evlavia pǎstratǎ din strǎbuni’’ după cum formula Costache Ioanid? Chiar aşa, oare câţi dintre noi au cǎlcat în aceste zile în Casa Domnului şi câţi în magazinele cu bunuri de consum? Câţi kilometri am fǎcut pentru a merge la cumpǎrǎturi şi câţi paşi spre locurile ori casele de rugǎciune?

Dar atunci când am stat în faţa turmei lui Hristos, sǎ învǎţǎm pe cei neştiutori, sǎ-i încurajǎm pe cei deznǎdǎjduiţi şi sǎ îmbǎrbǎtǎm pe cei aproape cǎzuţi, de câte ori am rostit cuvinte care slǎvesc pe Cel mort şi înviat şi câte au fost referinţele la noi şi ale noastre ? Casele şi limuzinele, salariile şi sarmalele, iatǎ lucrurile pe care ni le dorim, ori ne dor şi pentru care ,,pǎtimim’’, sau cu care ne lǎudǎm! Oare chiar o facem fǎrǎ sǎ ştim?

Încep sǎ mǎ gândesc la gradul de rudenie şi de vecinǎtate între patimi şi… ,,patimǎ’’. Şi mǎ tot gândesc şi zic: Doamne ai milǎ de mine!

Bun Pǎrinte, îndurǎ-Te de noi!