Mersul Vremurilor

Petru Dugulescu: Pregatiri pentru cucerirea tarii

Acesta este mesajul adresat primului Congres desfăşurat după revoluţie, al Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România, de către pastorul Petru Dugulescu, în dimineaţa zilei de 5 mai 1991. Textul a fost publicat iniţial în Revista de cultură şi informare creştină Mesaj din Brăila, nr.6 din 1991.

În octombrie 1989, înainte de a ne muta în noua Casă de Rugăciune de la Timişoara, am început o serie de predici din cartea lui Iosua, prin care să pregătesc biserica pentru mutarea în noua clădire şi pentru o nouă lucrare spirituală. Spuneam că, după ce ne vom muta în locaşul nou, va trebui ca noi, ca biserică creştină, să jucăm un rol mai mare în cucerirea ţării pentru Dumnezeu. În fiecare duminică am predicat din Iosua sub titlul general “Pregătiri pentru cucerirea ţării”. Nu ştiam atunci că, după 10 decembrie, când am avut serviciul de dedicare al casei de rugăciune, următoarea duminică (17 decembrie 1989) vor răsuna pe străzile Timişoarei mitralierele şi puştile automate.

După ce poporul a preluat puterea, la Timişoara, erau pe străzi gărzi civile care controlau portbagajele maşinilor. Un frate, nou în credinţă, îşi lua notiţe la fiecare predică. Avea un scris caligrafic. Un soldat şi nişte muncitori dintr-o gardă care controlau bagajele i-au găsit notesul în geantă, cu titlul mare: “Pregătiri pentru cucerirea ţării”.

-”A, eşti terorist!

-Nu, domnule, sunt creştin. Uitaţi-vă, e din octombrie mesajul ăsta. Pastorul a predicat la biserică.

-Dar de unde ştia el că noi cucerim ţara?

-Nu ştiu. I-o fi spus Dumnezeu!”

Dar noi ne pregăteam pentru asta de mult. Dacă vă amintiţi, toate bisericile baptiste din România, în prima duminică din noiembrie 1989 au început o săptămână de post şi rugăciune pentru această ţară…. Când pastorul Ţon predica la Europa Liberă şi anunţa acest eveniment, eu simţeam în duhul meu că prooroceşte, dar mă întrebam totuşi cu îndoială: oare se va împlini la noi vreodată? Când şi cum se va împlini? Daţi-mi voie să împărtăşesc cu dvs. câteva gânduri din una din aceste predici ţinute la Timişoara, înaintea Revoluţiei.

Tema Congresului este “Uşi deschise pentru Evanghelie”. Şi, iată că, prin uşile deschise, noi “pocăiţii” din România, baptiştii, “sectanţii”, cei dispreţuiţi, huliţi şi batjocoriţi până mai ieri, Îl celebrăm pe Domnul Isus Hristos, biruinţa Lui şi Evanghelia Lui, aici, în Sala Palatului din Bucureşti. Dar, dragii mei, aş dori să vedem care sunt următorii paşi pe care i-a făcut poporul Israel, imediat după trecerea Iordanului în ţara promisă, după ce au călcat pe pământul libertăţii, al demnităţii lor naţionale.

Poporul Israel stă ca o pildă pentru noi în istorie. Pastorul Iosif Ţon spunea că Dumnezeu se poartă cu naţiunile la fel cum se poartă cu indivizii, făcând remarca legată de pilda fiului risipitor. Dumnezeu a scos la tabla istoriei acest popor, nu din motive şoviniste sau naţionaliste, ci pentru ca el să fie poporul ales, poporul lui Dumnezeu în istorie. Şi când el asculta pe Dumnezeu şi împlinea planul şi voia Lui, Dumnezeu îl binecuvânta pe toate planurile şi îl felicita. Când acest popor nu asculta şi se îndepărta de El, Dumnezeu îl mustra şi îl pedepsea.

Ceea ce-au făcut ei după ce au trecut Iordanul, acelaşi lucru trebuie să-l facem noi astăzi. În primul rând, vreau să vă spun că la libertate se trece numai prin râul morţii, al judecăţii. Nu se poate altfel. Cuvântul spune la Iosua 4:23 “Căci Domnul, Dumnezeul vostru a secat înaintea voastră apele Iordanului pâna ce aţi trecut, după cum făcuse Domnul, Dumnezeul vostru, la Marea Roşie pe care a secat-o înaintea noastră pâna am trecut…” Iordan, în ebraică înseamnă Râul Morţii sau Râul Judecăţii. Acest popor a ieşit din robie, din Egipt, a pribegit prin deşert 40 de ani datorită împietririi şi neascultării lor şi, acum când se apropiau de ţara promisă, Dumnezeu îl ridică pe Iosua (sau Ieşua – tradus înseamnă Isus) ca să-l treacă prin Râul Judecăţii, dincolo, pe pământul libertăţii. Libertatea politică şi socială, România a dobândit-o, trecând prin Iordanul judecăţii şi al morţii. Prin aceste ape tulburi şi umflate am trecut noi, poporul român, râul morţii în decembrie 1989, ca să călcăm pe pământul libertăţii şi al demnităţii noastre naţionale şi creştine.

Îmi aduc aminte de luni 18 decembrie 1989. Deja trecuseră mai bine de 24 de ore de când nu se mai opreau armele la Timişoara. În după amiaza aceea venisem de la un miting din centru, din Piaţa Operei şi, intrând în curte am auzit un grup de tineri strigând: “Libertate! Dumnezeu este cu noi! Dumnezeu este cu noi! Jos dictatorul!” Era aproape de casa noastră din Calea Girocului şi, ca să văd şi să aud mai bine, m-am urcat pe garaj. Erau la cam doi kilometri distanţă. Erau tineri, copii mulţi, studenţi, care au barat drumul tancurilor ce veneau dinspre Giroc. Ei strigau în continuu: “Libertate! Dumnezeu este cu noi! Fără violenţă! Jos cu dictatorul!” Auzind motoarele tancurilor m-am îngrozit. Aşteptam să văd ce se întâmplă şi răspunsul a venit necruţător… La strigătul lor: “Libertate!” şi “Fără violenţă!” s-a dat singurul răspuns pe care îl au comuniştii pentru acest strigăt al popoarelor şi al oamenilor: un foc sălbatic, crunt s-a dezlănţuit. Un foc lung, continuu. Au căzut foarte mulţi. Apoi ascultam cum răsuflarea înţepenea, cum mai puţine voci au preluat acelaşi refren. Acelaş răspuns: un foc lung şi sălbatic, în care au căzut mulţi oameni. A treia oară am auzit foarte puţine voci, strigând acelaşi lucru şi, iarăşi, acelaşi răspuns. Apoi au deschis focul împotriva blocurilor, a caselor, au tras prin geam… Au murit oameni în bucătărie şi în casa scărilor. I-au pus în saci de plastic, i-au încărcat în camioane şi i-au dus să-i ardă departe, sau să-i arunce în gropi comune. În noaptea aceea nu am putut să dorm şi, în multe nopţi după aceea la fel. A fost groaznic. Această clipă mă va urmări întotdeauna. Şi-a pus amprenta profund în conştiinţa mea, pe sufletul meu. Pe pământul libertăţii şi al demnităţii se trece numai prin râul morţii, prin râul suferinţei. Cum a trecut Ieşua – Domnul Isus – să ne ducă în Ţara Promisă, în viaţa veşnică… la fel este şi în plan spiritual. Noi ne-am eliberat din punct de vedere politic, social – am vrea să fie aşa – dar oricâtă libertate politică şi socială am avea noi, putem rămâne în cea mai cruntă robie – proprii noştri prizonieri – robia păcatului şi a morţii, a fricii de moarte, toată viaţa.

40 de ani cât Israel a rătăcit prin pustie, s-au învârtit în cerc închis. Mereu treceau prin aceleaşi locuri şi mereu cădeau în aceleaşi greşeli, în aceleaşi ispite şi aceleaşi neascultări. Câtă vreme mergem după mintea noastră şi după ambiţia noastră, viaţa va fi un cerc închis, un cerc vicios, din care nu este ieşire. Dar, iată, vine Ieşua în fruntea poporului şi Dumnezeu îi spune: “Tu vei trece poporul acesta dincolo de Iordan!” Dacă vrei să ajungi la libertatea ta adevărată, la demnitatea pentru care Dumnezeu te-a creat ca fiinţă umană, trebuie să porneşti după Isus. Să porneşti în linie dreaptă şi să treci prin Iordan. Dar, după ce au ajuns dincolo, ei trebuiau să depună o mărturie unică. Atât pentru copiii lor, cât şi pentru alte popoare, ei trebuiau să susţină această mărturie unică: Dumnezeu a făcut lucrul acesta – nu ei. Nu este meritul lor. “Să-nvăţaţi pe copiii voştri şi să le spuneţi: Israel a trecut Iordanul acesta pe uscat!” Apoi, spune Cuvântul: “Când au auzit toţi împăraţii Amoriţilor de la apusul Iordanului şi toţi împăraţii Canaaniţilor de lângă mare că Domnul secase apele Iordanului înaintea copiilor lui Israel pâna am trecut, li s-a tăiat inima şi au rămas îngroziţi înaintea copiilor lui Israel.” Domnul a secat apele Iordanului. Domnul i-a izbăvit. Meritul este al Lui!

Era atât de reală prezenţa lui Dumnezeu şi numele Lui Dumnezeu în vieţile oamenilor în zilele acelea fierbinţi din decembrie 1989, în toată ţara, începând cu Timişoara! Atunci aveam nevoie de Dumnezeu! Atunci strigam: „Dumnezeu este cu noi!” Când am urcat în balconul Operei, pe 22 decembrie, la Timişoara, la solicitarea unor organizatori care cereau să vină şi un lider religios să le vorbească despre Dumnezeu cu ocazia aceea, simţeam că trebuie să mă duc. După ce m-am prezentat, am spus acelei mulţimi de peste 200.000 de oameni: “Aş dori să-L aduc pe Dumnezeu înapoi, după 45 de ani de înstrăinare!” şi mulţimea aceea a început să strige într-un suflet şi parcă nu se mai oprea: “Există Dumnezeu! Există Dumnezeu!” Am fost copleşit pentru că noi am fost învăţaţi în şcoli că nu există Dumnezeu, iar acolo erau studenţi, erau profesori, erau tineri care strigau: “Există Dumnezeu!” Dar, la scurtă vreme după aceea, când pământul era mai sigur sub picioare, lumea a început să-L uite pe Dumnezeu.

Scumpii mei, noi ca şi cei care au trecut Iordanul ştim că Dumnezeu a făcut acest lucru, avem de depus o mărturie unică în ţară şi în lume: Domnul a făcut lucrul acesta pentru noi!

Anul trecut şi anul acesta am fost invitat în America, oficial, de către preşedintele Bush (George Bush senior) şi senatorii americani, la Micul Dejun cu Rugăciune Naţională şi am fost rugat să vorbesc despre Revoluţia de la Timişoara în faţa congresmenilor, a senatorilor precum şi în biserici americane şi le-am spus: “Domnilor, a fost doar un miracol! Nu o revoluţie în sensul propriu zis al cuvântului ci un miracol al lui Dumnezeu în istoria noastră. Fiindcă Revoluţia Română este unică în istorie. Fără organizatori, fără filozofi, fără muniţii, arme sau armate, oameni cu mâinile goale strigând: “Dumnezeu este cu noi!” şi “Fără violenţă!” au câştigat până la urmă.

Acum trebuie să depunem noi mărturia că Dumnezeu a făcut acest lucru, pentru ca oamenii să ştie că Dumnezeu este în stare să răscumpere pe poporul Său. Dar, după aceea, ei trebuiau să mai facă încă un pas: “În vremea aceea, Domnul i-a zis lui Iosua: “Fă-ţi nişte cuţite din piatră şi taie împrejur pe copiii lui Israel a doua oara. Iosua şi-a făcut nişte cuţite din piatră şi a tăiat împrejur pe copiii lui Israel pe dealul Aralot. Iată pricina pentru care i-a tăiat Iosua împrejur. Tot poporul ieşit din Egipt, bărbaţii, toţi oamenii de luptă muriseră în pustie, pe drum, după ieşirea lor din Egipt. Tot poporul acela ieşit din Egipt era tăiat împrejur; dar tot poporul născut în pustie, pe drum, după ieşirea din Egipt, nu fusese tăiat împrejur.”

Eu am numit generaţia noastră – din nefericire generaţia mea – m-am născut în ’45 – generaţia pustiului, a deşertului. Am avut neşansa să aparţin uneia din primele grădiniţe comuniste din ţară, în satul meu natal, în 1951. Acolo era mai bună mâncarea, jucării mai frumoase decât mingiile noastre de cârpă de acasă, iar când ne aşezam la masă trebuia să spunem o “rugăciune” comunistă: “Stalin! Stalin şi poporul rus, libertate ne-au adus!” Dacă nu spuneam rugăciunea asta nu primeam mâncare! Şi apoi în şcoli am fost educaţi că nu există Dumnezeu. Şi, mereu, noi copiii de pocăiţi eram obiect de batjocură. Îmi era groază să mă duc la şcoală lunea dimineaţa. Ştiam că mă întreabă dacă am fost la biserică. Şi când m-am făcut mai mare: 13, 14, 15 ani, am început să fumez, să-njur şi să spun: “nu voi purta acest nume de pocăit, acest stigmat al ruşinii, niciodată… Nu vreau să fiu pocăit! Nu vreau să port ocara aceasta cu mine!” Şi spuneam colegilor mei: “fumez ca voi, înjur ca voi, beau ca voi, eu nu sunt pocăit…” “Dar eşti copil de pocăiţi”, replicau ei. Şi nu puteam scăpa de coşmarul acesta. Şi am crescut în această generaţie de netăiaţi împrejur, fără să-l cunoaştem pe Dumnezeu. Dar am avut binecuvântarea să am părinţi credincioşi. Ei mi-au pus în inimă şi în minte, încă de mic, Cuvântul lui Dumnezeu. M-au dus la biserică, s-au rugat pentru mine şi au postit.

Dar ce înseamnă tăierea împrejur? Religia Vechiului Testament este una ceremonială. Opusă ei, religia Noului Testament este spirituală. Ce înseamnă în Noul Testament tăierea împrejur şi cum se aplică ea? În Vechiul Testament, Israel avea porunca aceasta din partea lui Dumnezeu: toţi bărbaţii, capii de familie, de fapt şi preoţi în familie, să poarte pe trupul lor semnul circumciziunii, ca un semn al apartenenţei lor la poporul lui Dumnezeu, astfel ca acel bărbat să ştie că el şi familia lui nu se pot confunda cu păgânii, cu popoarele idolatre şi imorale din jur. În Noul Testament, Dumnezeu nu cere acest act fizic şi extern al circumciziunii, ci are o cerinţă spirituală, care se întâmplă în viaţa noastră atunci când credem în Isus Hristos, când Duhul Sfânt ne taie împrejur inima şi mintea pentru Dumnezeu şi când, în botez, mărturisim aceasta, mergând după Iosua al nostru, scufundarea în moartea Lui şi învierea noastră în puterea învierii Lui, spre slava lui Dumnezeu. Noi, cei care avem inima şi mintea tăiate împrejur, formăm adevăratul Israel, cel spiritual. Dar Iosua trebuia să aibe în vedere generaţia care n-a fost tăiată împrejur.

După Revoluţie, am fost chemat la Timişoara la Procuratura Militară să dau anumite referinţe despre un securist care a fost arestat. Procurorul, un colonel din Moldova, detaşat pentru perioada aceea, nu prea ştia cum sunt baptiştii, aşa că m-a întrebat care este specificul bisericii noastre, prin ce ne deosebim de alte religii. I-am răspuns că avem aceeaşi Biblie, dar că ne străduim să aplicăm în viaţa noastră Cuvântul lui Dumnezeu. Noi punem accent pe credinţă şi pe relaţia personală cu Dumnezeu, ca mijloc de schimbare a minţii.I-am mai spus că în bisericile noastre sunt mulţi oameni care au fost alcoolici, huligani, desfrânaţi, puşcăriaşi – într-un cuvânt drojdia societăţii şi Dumnezeu i-a regenerat din temelii, prin credinţa simplă, personală, în Isus Hristos. El, mirat, mi-a spus: “Domnule pastor, asta e exact ce ne trebuie nouă!… Generaţia asta crescută sub comunism este o generaţie fără bun simţ, fără tată şi mamă, fără scrupule, fără nimic. Sunt o mulţime de tineri care crează probleme, acte de huliganism, crime, violuri, fiind crescuţi fără frică de Dumnezeu.” Şi atunci mă gândeam la faptul că aceasta este generaţia pustiului, a deşertului, cei netăiaţi împrejur!

Dumnezeu îi spune lui Iosua: „Fă nişte cuţite de piatră şi, această generaţie a pustiului, taie-o împrejur şi numai după aceea poţi merge mai departe…” De ce cuţite de piatră? Evreii cunoşteau metalul încă după Cain. Tubal-Cain a fost descoperitorul uneltelor de aramă şi de fier (Geneza 4). N-ar fi tăiat mai bine cuţitele de fier? Am întrebat un specialist, el mi-a spus că datorită cristalelor din piatră, vindecarea se face mult mai repede decât dacă s-ar folosi fierul. Cineva spunea, când a auzit că se reintroduce religia în şcoli şi Biblia în universităţi: „Ce, ne întoarcem în epoca de piatră?” Noi am încercat să-i tăiem pe tineri împrejur cu ’cuţite’ de oţel german şi sovietic şi cu fel de fel de ’briciuri’ speciale, i-am ras şi-n cap şi le-am spălat mintea, dar au rămas tot netăiaţi împrejur. Ne întoarcem înapoi, în epoca de piatră, la cuţitele demodate ale lui Iosua. Cuţitele noastre moderne, din cele mai aliate oţeluri nu vor da randament. Educaţie, propagandă ateistă, concepţii filozofice, nu vor schimba nimic. „Dar, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus. Iată că toate lucrurile s-au făcut noi”. Ce am început să facem în ţară – evanghelizări, şcoli, grădiniţe şi universităţi creştine, reviste creştine, toate acestea sunt cuţite de piatră, cu care vrem să tăiem împrejur inima neamului românesc, pentru Dumnezeu. Cuţitele de oţel, încercate până acum, nu au făcut nimic altceva decât răni în conştiinţa neamului nostru, care nu s-au vindecat.

Următorul pas: “Astăzi, am ridicat ocara Egiptului de deasupra voastră. Şi locului aceluia i-au pus numele Ghilgal (Prăvălire) pâna în ziua de azi.” Dacă ar fi fost ca eu să denumesc acest Congres, i-aş fi spus „Congresul de la Ghilgal” pentru că astăzi, respectiv în aceste trei zile, putem spune: Dumnezeu a prăvălit povara Egiptului de deasupra noastră! Luni dimineaţă, fraţii nu mai trebuie să meargă cu liste la Departamentul Cultelor. Pentru prima dată am avut un congres baptist naţional fără prezenţa unor „îngeri păzitori” ai întunericului. Întotdeauna erau la congres, cât şi la comunităţi, la acele faimoase şedinţe de orientare, reprezentanţii instituţiei de tristă amintire: Departamentul Cultelor şi ţineau predici mai bine decât noi. Uneori mai şi încheiau cu Amin! Atunci îmi spuneam, ca şi fiul lui Isai: „Până când acest netăiat împrejur va arunca ocara asupra poporului lui Dumnezeu?” Până când? Veneau directori şi inspectori şi aruncau ocara atee asupra noastră. Ne învăţau cum să predicăm Evanghelia şi pe cine să punem sau să nu punem în frunte! Am cărat această ocară atâţia ani. De aceea am spus că aş da acestui congres numele „Congresul de la Ghilgal” Prăvălire. S-a prăvălit ocara! De acum ne putem îndrepta şira spinării. Singura bază biblică pe care o avem, pentru ce se întâmpla atunci era Iov, cap.1. Era vremea când se afla şi Satan în mijlocul nostru.

Dar încă un pas: În Ghilgal mana a încetat. Timp de 40 de ani în pustie, Dumnezeu, cu credincioşie, şi-a hrănit poporul, în fiecare zi, cu mană din cer. „Avea gustul unei turte de miere şi forma unei boabe de coriandru”. Ei n-au arat, n-au semănat, n-au secerat, doar culegeau în fiecare zi. Prima dată ei au spus: „Man-hu?” adică „Ce este aceasta?” Acum, la Ghilgal, după ce-şi îndreaptă şira spinării şi încep să facă primii paşi pe pământul libertăţii, mana încetează imediat. Noi am trăit din mană atâţia ani şi bună a fost. De acum să ne aşteptăm ca, odată ajunşi la Ghilgal, mana, poate chiar de mâine să înceteze. Noi încă nu putem mânca prima recoltă a Canaanului, abia de acum tragem plugul în brazdă, să arăm, să semănăm pentru prima recoltă. Dar mana va înceta în curând şi va trebui să învăţăm să lucrăm ţara şi la propriu şi la figurat. Va trebui să învăţăm să mâncăm din roadele ţării, să învăţăm cum să tipărim Biblii şi literatură creştină în România, cum să găsim surse de bani în România, ca să plătim evanghelişi, pastori şi misionari, să susţinem şcoli creştine, universităţi creştine… Va trebui să găsim aceste resurse aici, din roadele ţării.

Ultimul pas făcut, după trecerea Iordanului spre libertate a fost clarificarea identităţii. Iosua îşi verifică tabăra pentru război. Miracolul trecerii Iordanului, ale cărui ape au secat, se întâmplase. Erau deja la Ghilgal, pe pământul libertăţii, dar Ierihonul încă îi ameninţa cu zidurile sale, încă nu căzuse. Noi am trecut râul morţii! Dumnezeu a făcut miracolul, slăvit să fie El! Dar Ierihonul încă este în picioare şi lupta abia începe. Un Ierihon al minciunii, al corupţiei, al iubirii de sine şi al iubirii de plăceri, al necredinţei, încă stă în faţa noastră în România. De acum ne pregătim de marele război spiritual. Iosua îşi inspectează armata. Aş dori ca, începând cu acest congres de tranziţie al Cultului Baptist să avem un impact puternic asupra ţării noastre, cu aceste cuţite vechi şi demodate, dar eficiente. Să putem tăia împrejur inima neamului nostru pentru Dumnezeu! Dar să nu uităm că acum începe verificarea identităţii. De care parte eşti? Iosua îl întreabă direct pe acest intrus care apare în tabără: „Domnule, de care parte eşti? Eşti dintre ai noştri sau dintre vrăjmaşii noştri?” Nu l-a menajat. Noi, în România, ne suspectăm unii pe alţii. A venit vremea acum, când Domnul Isus vrea să ştie de care parte ne situăm, clar şi fără echivoc: cu cine suntem? Domnul Isus a spus clar: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea! Cine nu adună cu Mine, risipeşte!” Ori cu El, ori fără El! Cum plecăm noi de aici? Aş vrea să ne clarificăm fiecare identitatea şi fidelitatea noastră faţă de Iosua – Domnul Isus. El să fie cu noi şi să fie slăvit! Amin!