Mersul Vremurilor

Suspin de porumbita sau… cântarile noastre

Motto: ,,Porumbiţă din crăpăturile stâncii, ascunsă în scobiturile prăpăstiilor, arată-mi faţa ta şi fă-mă să-ţi aud glasul’’ Cântarea Cântărilor 2:14

Am scris undeva că pocăiţii şi cu comuniştii au înfundat temniţele antonesciene împreună; au purtat aceleaşi pufoaice, împreună au adoptat tunsul chilug, au plâns şi au cântat. Dacă mă gândesc bine şi mai ales dacă pun la socoteală ce mi-a povestit profesoara de istorie, îmi dau seama că n-am spus adevărul pe de-a-ntregul. Că adică, fraţii noşti cântau cântări de laudă, comuniştii imnuri revoluţionare, iar legionarii… Tot pe vremea aceea unii se înscriseseră în ,,Legiunea Arhanghelului Mihail’’. Ei cântau de toate, cântau tare. Cei care nu erau în închisori organizau marşuri şi ceremonii; cântau în parcuri şi pieţe, dar mai ales în cimitire. Acolo cântau cântări religioase. Cei dintâi – creştinii – nu mergeau în cimitire. Ei erau duşi acolo când le venea ceasul. Şi le venea des, dar erau duşi în cimitirele închisorilor căci în cele comune cântau legionarii. Acţionau în numele marelui Arhanghel, nu le era frică în cimitir. Nu se temeau de moarte; semănau ei moarte şi teamă. N-aveau sabie ci pistoale: fiecare câte două îşi aminteşte un bunic. Legionarii cântau şi ucideau… ucideau şi cântau.

Toţi oamenii cântă atunci când nu plâng, căci şi cântul îşi are vremea lui ca plânsul. Şi păsările cântă prin scaieţi şi crânguri, fiecare pe limba ei. Altele doar ciripesc sau suspină. Când suspinăm şi plângem o facem toţi pe-o limbă… oameni şi păsări… oameni şi neoameni. Ştiţi că cei care urlă ca fiarele n-o fac la durere ci mai degrabă la dezmăţ şi-ndestulare?

Când a venit vremea plânsului legionarii au plecat… cu cântec. Păsări cântătoare, călătoare, purtătoare de veşti, de ciumi şi molime ucigătoare!

La ciripitul rândunelelor… sau poate la clocitul berzelor comuniştii şi creştinii au ieşit din închisori. Au ieşit şi s-au despărţit; căci nici nu se uniseră, ci doar i-au strâns împreună cei ce nu i-au ştiut şi cunoscut. Cum rândunica şi cocorul îşi cunoaşte timpul şi cum boul şi măgarul îşi ştiu stăpânul, tot aşa şi noi ne cunoaştem Dumnezeul. (zice Isaia) Dar ei au confundat şi istoria şi credinţa şi cântul şi plânsul. Nici profesoara mea de istorie care locuise o vreme lângă penitenciarul din Gherla nu ştia ale cui erau cântecele ce răzbăteau dintre zidurile închisorii. Cântecele oamenilor seamănă… ca şi ale păsărilor. Ele se şi deosebesc. Pe ale lor le-au schimbat… Iar pe ale noastre le-au interzis! Ei, comuniştii “tovarăşii noştri…” de temniţe. De la “Sculaţi voi oropsiţi ai vieţii” au trecut la “Ceauşescu şi poporul”; noi am rămas cu “Tatăl nostru” şi cu “Doamne mare Te slăvim”. Noi tot cu Domnul şi cu harul, ei cu “escu” şi partidul. (…)

Trecuse câţiva ani… Bătea vânt de primăvară; veşti din Europa: Cânta Co”coşul trei” de la Helsinki! Cântările noastre prindeau aripi de slavă, căci se însenina cerul Europei. Soarele nu mai era roşu la apus; semn de vreme bună cum ziceau iudeii. Doar răsăritul rămânea tot mohorât şi-ntunecos…

Ne-am întâlnit într-o seară într-un sat ardelenesc. Au venit mulţi din multe părţi, că bătea un vânt de primăvară… Şi cânta una din “porumbiţele Sionului”. Două, adică, pentru că o luase şi pe sora ei. Nu erau artiste, dar unde cântau ele venea lumea de se călca pe picioare. Trecuse de miezul nopţii, căci a fost atât rugăciune cât şi evanghelizare. Nu era prima; se mai ţinuse în multe sate şi nu se supăra nimeni, fiindcă bătea un vânt de libertate. De data asta însă n-a mai mers, trecuse de miezul nopţii şi lumea nu se grăbea să plece. Au venit şi miliţienii. Erau doi; au spus că ei nu au treabă… Că au şi ei credinţa lor, dar că am fost reclamaţi. Obişnuiau să arate ţinte false, să semene dezbinare, chiar atunci s-a crezut că lăutarii satului au devenit invidioşi pe cântările noastre. “Legea e lege şi noi o aplicăm” au dictat ei scurt. Amendă între două şi trei mii de lei de fiecare.
-”Pe voi însă nu se cuvine să vă amendăm, căci aţi cântat atât de plăcut; sunteţi ca două porumbiţe”.

Atât au apucat să spună… şi au trecut la buletine şi chitanţe. Au cântat plăcut şi sfânt – dar nu pe bani că nu era concert – surorile noastre. Noi însă am plătit – c-a fost amendă nu bilet – pentru concert cu cântări de ale noastre. Nu ne-am văitat şi nu am suspinat fiindcă lucrurile bune costă.

Am mai fost în satul acela când vânturile au schimbat vremurile. Cântările noastre cu lacrimi şi plâns erau ca suspinuri de porumbiţă ; căci era înmormântare. …Au venit şi ei; erau tot doi!

-”Nu ne-a chemat nimeni… Dar am auzit că nu vor să vă primească morţii în cimitirul comun!”

Şi stăteau acolo, cu armele la vedere, ca în faţa lui Iosua marele conducător (Iosua 5:13-15) îmbrăcaţi în negru şi stacojiu… ca celălalt Iosua, marele preot. (Zaharia 3:1-5) Erau, cred, în slujba Arhanghelului Mihail… căci stăteau acolo ; pentru cei morţi şi pentru cei vii.

-”Voi când aţi schimbat stăpânul?

Că numele şi uniforma ştim şi noi! Sau poate Stăpânul v-a schimbat pe voi, că El schimbă vânturile, vremurile, oamenii şi stăpânirile.”

Mi-am cumpărat recent o casetă cu “aleasa porumbiţă”. Mai am şi altele. Ascult mereu, pân’ după miezul nopţii. Dacă se supără vecinii şi mă amendează gardienii, belgienii… ştiu că lucrurile bune… Murmur de ape, cântec de păsărele, suspin de porumbiţă; glas de Arhanghel – sunet de trâmbiţă – sunt cântările noastre. Sunet de trâmbiţă şi glas de Arhanghel; că-i mult trecut de miezul nopţii. Mijesc zorile, noaptea-i pe trecute, străjerul se întreabă… Şi răspunde “Iată vine ziua, şi tot noapte este” – avertizeazǎ Isaia! Vine Domnul! Maranatha! – cântă Pavel.
“Cântările noastre lua-şi-vor aripile albastre
……………………………………………………………………………….
Cântările noastre sunt imnul iubirii, sunt jertfa suavă,
Sunt tot ce Pământul îi dă mai frumos
Acelui ce-n ceruri sus şi-aicea jos
De-a pururi e vrednic de slavă’’.

AMIN

PR: wait… I: wait… L: wait… LD: wait… I: wait… wait… C: wait… SD: wait…

PR: wait… I: wait… L: wait… LD: wait… I: wait… wait… C: wait… SD: wait…